S-a răsucit, s-a eliberat şi a urmat vocea pentru a-i găsi faţa ataşată. O, nu! Ludwig Schmeil. Dar el nu a început să o şicaneze, să glumească şi nici n-a pornit o conversaţie, după cum se aştepta ea. Tot ce a putut face a fost să o tragă după el şi să îi arate spre glezna lui, care fusese zdrobită în învălmăşeală şi sângera întunecată şi năvalnic prin şosetă. Chipul lui avea o expresie neajutorată sub părul blond, încâlcit. Un animal. Nu o căprioară în lumina farurilor. Nimic atât de tipic sau bine precizat. El era doar un animal rănit într-o încăierare a membrilor aceleiaşi specii, aproape călcat în picioare.

Cumva, ea l-a ajutat şi l-a tras îndărăt. La aer curat.

S-au clătinat spre treptele dintr-o parte a bisericii. Era ceva loc acolo şi au respirat, şi s-au odihnit, amândoi uşuraţi.

Răsuflarea se prăbuşi din gura lui Schmeikl. Îi alunecă în jos, pe gât. Reuşi să vorbească.

Stând jos, se ţinea de gleznă şi privirea lui găsi faţa lui Liesel Meminger.

– Mulţumesc! zise el mai degrabă gurii decât ochilor ei. Alte înghiţituri de aer. Şi… Urmăriră amândoi imagini ale poznelor din curtea şcolii şi ale unei bătăi. Îmi pare rău pentru… pentru… ştii tu.

Liesel auzi din nou.

Kommunisten.

A ales totuşi să se concentreze asupra gleznei lui Ludwig Schmeikl.

– Şi mie.

Apoi, s-au străduit să respire pentru că nu mai era nimic de zis. Ce avuseseră de împărţit luase sfârşit.

Pata de sânge de pe glezna lui Ludwig Schmeikl se mărea.

Un singur cuvânt răsuna în mintea fetei.

În stânga lor, flăcările şi cărţile care ardeau erau aclamate ca nişte eroi.

Ea a rămas pe trepte, aşteptându-l pe papa, privind cenuşa dispersată şi cadavrul cărţilor adunate. Totul era trist. Cenuşa fierbinte, portocalie şi roşie şi mare parte din mulţime dispăruseră. Îi văzuse pe Frau Diller plecând (foarte mulţumită) şi pe Pfiffikus (păr alb, o uniformă nazistă, pantofi uzaţi şi un fluierat triumfător). Acum se făcea curat şi în curând nimeni nu şi-ar fi închipuit că se întâmplase.

Dar se putea mirosi.

– Ce faci?

Hans Hubermann ajunse la treptele bisericii.

– Bună, papa.

– Trebuia să fii în faţa primăriei.

– Îmi pare rău, papa.

Se lăsă lângă ea, înjumătăţindu-şi înălţimea când s-a aşezat pe beton, şi mângâie o şuviţă din părul lui Liesel. Degetele-lui o aranjară cu blândeţe în spatele urechii.

– Liesel, ce s-a întâmplat?

Nu spuse nimic pentru o vreme. Făcea calcule, deşi ştia deja.

O MICĂ ADUNARE Cuvântul comunist + un mare foc în aer liber + o colecţie de scrisori moarte + suferinţa mamei sale + moartea fratelui său = Führerul

Führerul.

El însemna ei despre care vorbeau Hans şi Rosa Hubermann în acea seară când ea i-a scris prima oară mamei sale. Ştia, dar trebuia să întrebe.

– Este mama mea comunistă? Privi lung. Drept înainte. Mereu o întrebau lucruri înainte ca eu să vin aici.

Hans se trase puţin spre marginea treptei, începând să contureze o minciună.

– Habar nu am… nu am cunoscut-o niciodată.

– Führerul a luat-o?

Întrebarea îi luă pe amândoi prin surprindere şi îl forţă pe papa să se ridice în picioare. Se uită la oamenii în cămăşi brune luând cenuşa cu lopeţi. Îi auzea dovedind mormanul. O altă minciună i se năştea pe buze, dar i se păru imposibil să o rostească. Zise:

– Cred că e posibil, da.

Cuvintele au fost aruncate pe trepte şi Liesel simţi mocirla de furie lovind-o fierbinte în stomac.

– Îl urăsc pe Führer, spuse ea. Îl urăsc!

Iar Hans Hubermann?

Ce a făcut? Ce a spus?

S-a aplecat şi a îmbrăţişat-o pe fiica adoptivă aşa cum dorea? I-a zis că regreta ceea ce li se întâmplase ei şi mamei sale, ce păţise fratele ei?

Nu chiar.

Îşi închise strâns ochii. Apoi, îi deschise. O plesni pe Liesel Meminger peste faţă.

– Să nu mai spui asta niciodată!

Vocea lui era joasă, dar tăioasă.

Fata se înfioră şi se lăsă pe spate, iar el stătea lângă ea ţinându-şi faţa în mâini. Ar fi uşor de zis că el era doar un bărbat înalt stând încovoiat şi zdruncinat pe nişte trepte de biserică, dar nu era aşa. În acel moment, Liesel nu avea idee că părintele adoptiv, Hans Hubermann, era prins într-una dintre cele mai periculoase dileme pe care un cetăţean german le putea avea. Mai mult, se confrunta cu asta de aproape un an.

– Papa?

Emoţia din propria voce o copleşi şi o făcu neputincioasă. Voia să fugă, dar nu putea. Papa nu mai avea mâinile pe faţă acum, dar găsi rezolvarea vorbind din nou.

– Poţi să spui asta în casa noastră, zise el uitându-se grav la obrazul lui Liesel. Dar să nu o mai faci niciodată pe stradă, la şcoală, la BDM, niciodată!

Stătea în faţa ei şi o ridică de braţe. O zgâlţâi.

– Mă auzi?

Cu ochii agăţaţi de ai lui şi larg deschişi, Liesel încuviinţă din cap ascultătoare.

De fapt, era o repetiţie pentru o viitoare morală, când cele mai rele coşmaruri ale lui Hans Hubermann vor ajunge pe strada Himmel mai târziu în acel an, la primele ore ale unei dimineţi de noiembrie.

– Bine. O puse jos. Acum, hai să încercăm… La baza treptelor, papa stătea drept şi cu braţul la patruzeci şi cinci de grade. Heil Hitler!

Lisei s-a ridicat şi a săltat braţul. Suferind cumplit, ea repetă:

– Heil Hitler.

A fost ca un oftat – o fată de unsprezece ani încercând să nu plângă pe treptele bisericii, salutând Führerul în timp ce vocile de dincolo de umărul lui papa tocau şi băteau în mormanul întunecat din fundal.

– Mai suntem prieteni?

Poate un sfert de oră mai târziu, papa ţinea o ţigară ca o creangă de măslin în palmă – hârtia şi tutunul pe care tocmai le primise.

Fără vreun cuvânt, Liesel se întinse posomorâtă şi începu să o răsucească.

O vreme, au stat unul lângă celălalt.

Fumul se căţăra pe umărul lui papa.

Peste încă zece minute, porţile hoţiei se vor întredeschide, iar Liesel Meminger le va mai lărgi puţin şi se va strecura printre ele.

DOUĂ ÎNTREBĂRI Porţile se vor închide după