pus căpiţele, am greblat curat printre ele, li-am pus toate să fie în rînd. Stau frumos cînd te uitai de departe, dar ei nu ştiau să lucreze aşa. Unde era strîns finul de oameni de-a lor, şedia o gramuiază zvîrlită aici, două braţă de fin dincolo, două braţă fără nici o formă de căpiţă, sau să fie greblat curat printre ele. Numai ce am gătit noi de strîns, vedem că apare iarăşi acela călare. El era brigadir pe cîmp şi cînd a văzut că e gata strîns şi căpiţele stau aşa frumos şi-i greblat, curat, a venit la noi şi a început să ne laude. Atîta înţălegiam că zicia: «haraşio crasiva molodeţi», adică am lucrat tare bine şi frumos. Pe urmă ne întriabă «daţi o vas est». Am înţăles că ni-a întrebat dacă avem copii şi am spus că da. El ni-a arătat, acolo aproape, un lan cu mazăre. Să mergem să ne strîngem la copii. Asta a fost pentru noi mai bine decît lauda. Am strîns cîte o trăistuţă de păstăi de mazăre, am venit acasă şi li-am fiert şi am mîncat cu copiii. Mi-a părut că e o zi de sărbătoare, că am avut oliacă ce să le dau la copii să mănînce. De altfel, nu era voie. Era pe cîmp şi mazăre şi cartofi, dar dacă te-ar fi prins că ai scos un cuib de cartofi, sau ai luat mazăre, sau un pumn de grău, te lua la închisoare.

Era tare strict şi eram tare apăsaţi şi socotiţi de oameni răi, mai ales dacă s-a început războiul în urma noastră. Pe noi ni-a rădicat în data de 13 iunie 1941 şi, la cîteva săptămîni, a început războiu. I-a scos pe moscali de prin Bucovina şi Basarabia şi i-a mînat pînă sub Stalingrad. În timpul ista, ne-ar fi înghiţit, mai ales dacă ştiau că noi sîntem români. Dacă ceva întîrziam la lucru, sau la început, am cercat să nu eşim Duminica la lucru, cînd a venit şi ni-a luat la rost, a început să strige pe noi, că de ce nu eşim la lucru, îl aşteptăm pe Ghitler să vie. Mai mult nu am căutat că e Duminică sau sărbătoare, am eşit la lucru regulat. Am lucrat bine, ori şi la ce lucru ni-a pus l-am scos la capăt, mai bine de cum îl făciau ei. Şi aşa, prin lucru, văzînd că ori şi la ce lucru ne punia îl făciam, a început să se uite din altă parte la noi, că nu sîntem aşa răi oameni cum ni-au socotit ei la început. Au căutat şi au început să se poarte oliacă altfel cu noi. Erau cîţiva oameni de-ai noştri, mai în vîrstă, care ştiau puţin limba rusă. Mai stau cu ei de vorbă, întrebau de unde sîntem, cum am trăit, de ce ni-a luat şi multe altele. Dacă li-am povestit cum a fost viaţa pe la noi, cum am trăit şi cum ni-au luat, atunci ei au început să se uite mai cu milă la noi şi au zis, da, poate că nu sînteţi atît de vinovaţi, dar aţi picat sub marca asta gria şi trebuie să suferiţi.

Încet de acuma ne-am început a cunoaşte cu lumia, a deprinde cu lucru. Băietul cel de-al doilea era încă mic, dar a eşit şi el la lucru, ca să capete bucăţica de pîne. Căci cu trei sute de grame de pîne era pria greu, cu toate că poate eu mîncam trei sute de grame şi bucăţica mea li-o împărţiam lor, dar tot era destul de greu, slăbiai, de abia îţi duciai picioarele.

Satişorul în care ni-a dus pe noi era micuţ şi nu putiai găsi nimic să mai adaugi lîngă fărmătura ceia de pîne. Vro cinci chilometri de la satişoru unde trăiam era un alt satişor. Acolo era colhoz. Ţinia lumia vaci, porci, gobăi, aviau şi pînia lor, nu căpătau cu suta de grame. Acolo putiai ceva să mai găseşti de-ale gurii: cîte oliacă de cartofi, vro chilă de făină, oliacă de lapte. Dar cum putiai găsi, dacă le dai ceva în schimb, o basma, un ştergar, o cămaşe sau orişice ar fi fost din partia îmbrăcămintei, căci era mare criză. Dar şi la noi nu pria erau lucruri de acestia. Cînd vedeai însă copilul că se uită în faţa ta galben şi palid la faţă şi-i picură lacrimi din ochi şi spune: mamă, tare mi-i foame, vă puteţi închipui oare cum era inima mamei aceleia. Îţi venia în gînd să dai şi ultima zdrianţă, numai să-i alini foamia copilului. Aşia făciam cum putiam şi mai fugiam la colhozu cela, să găsim ceva de-ale gurii. Era greu de mărs, că din lucru nu ne lăsa. Noi ce făciam. Eşiam la lucru, lucram undeva pe cîmp pînă către siară şi cu vreun cias sau mai bine, înainte de a termina lucru, ne sfătuiam doauă, trei femei şi fugiam la satişorul cela să căutăm ceva de-a mîncării. Nu era aşa departe, numai una era rău, că drumul ce ducia spre satişorul cela mergia ca un chilometru prin pădure.

Şi dacă mergiam către siară, pînă mai îmblam şi găsiam ceva, se făcia siara de multe ori şi se întuneca. La întors ne temiam tare prin pădure, căci erau dihănii de lupi şi pînă eşiam din pădure nu aviam inimă în noi. Pe urmă, ni-am sfătuit noi cîteva femei, hai să facem aşa: noi lăsăm lucru oliacă mai degrabă şi căutăm ce-om putia găsi, dar aieştialalţi, după ce or găti lucru, să ne iasă înainte, ca să ne triacă păduria. În altă siară, am lăsat iarăşi lucru, eu şi două femei. Acelia aviau bărbaţi şi li-a eşit înainte, dar mie mi-a eşit băietu cel mai mare, împreună cu doi barbaţi. Am mers noi, aşa cum am zis, a doilia zi am fugit din lucru, fără să spunem brigadierului, poate cu vro două ciasuri înainte de a găti lucru. Am ajuns la satişoru cela şi am îmbiat de la o casă la alta, că nu putiai găsi nimic. Nu era aşa plăcut. Copiii mai zvîrleau cu bulgări, cu