petre, în urma noastră, îşi bătiau joc de noi. Dar ştiind că am lăsat copiii lihniţi de foame, înduram toate numai să putem găsi ceva de cumpărat, să alinăm foamia copiilor. În sfîrşit, am găsit oliacă de cartofi, mai nişte crupe, că nu mai alegeai. Ce puteai găsi, totul era bun. Pînă am găsit, timpul a trecut.

La întors, începia de acuma să amurgiască. Cînd am ajuns în marginea pădurii, ne aşteptau băietul meu şi cei doi barbaţi, dar cum am întrat în pădure a început să se întunece bine. Ne-am bucurat că ni-au eşit înaine şi aviam cu cine merge prin pădure. Cînd pe la o bucată de drum, am auzit undeva, mai departe în pădure urlînd. Ni-au trecut pe toţi fiorii, dar nu am zis nici unu nimic. Am mai mers puţin şi cînd colo auzim aşa aproape de drum ceva mormăind, horcăind, parcă ar fi tras ceva unu la altu şi nu putiau împărţi. Printre tufe am văzut parcă ceva făclii. Ne-am strîns cît am putut de aproape unu de altu şi nu mai putiam vorbi nimic unu cu altu. Bătia inima în noi ca în puiul cel de vrabie. Paşiam cît putiam şi tot aşteptam, cînd ne va eşi înainte. Şi tot am păşit, pînă ni-am depărtat şi a dat Dumnezeu că am scăpat. Nu au sărit înaintea noastră, să vede că aviau ceva de mîncare acolo, dară frica ce a intrat în noi numai Dumnezeu o ştie. Am ajuns acasă, am dat jos ce aviam în spate, ne-am dezbrăcat şi ne-am culcat. Dar aşa parcă ni-a luat gura, nu am vorbit un cuvînt unu la altu, nici cu cei din casă.

Multă frică şi multe altele înduram, dar toate le dam la o parte şi mă gîndiam numai una: să-mi pot salva viaţa mea şi a copiilor. Pe urmă, mult timp nu am mărs în partia ceia, de frică ce a intrat în noi. A intrat şi baietu cel de-al doilea la lucru, primia şi el porţia de pîne, şiapte sute de grame. A rămas numai cel mic cu trei sute de grame. Pe urmă a mai început a se săpa cartofii. Îmbiau copiii mai mulţi la strîns cartofi şi îmbiau şi a mei. Mai puneau cîte un cartof, două, în sîn şi fugiau acasă. Cociau turte pe plită şi le mîncau cu mare poftă. S-a mai îmblătit grîul, mazăria şi ne lua pe noi la vînturat cu morişcă de lemn, căci pe atunci nu era încă atîta micanizaţie ca acum. Învărtiam toată ziua cu mînile la morişcă, dar eram bucuroşi cînd ne da la acel lucru, căci orşicît de tare ne păzia să nu ia nime nimic, tot nu veniai cu mîna goală acasă. Dam drumu în încălţăminte un pumn de grîu, într-o mănuşe o mînă de mazăre. Veniam acasă, ne descălţam, scuturam oghelele, strîngiam grîuşoru cela, oliacă îl suflam, îl spălam, îl ferbeam şi eram mulţămiţi că aviam cu ce împăca foamia.

Acuma, am fost început a ne deprinde cu viaţa. A venit toamna, ne-am cumpărat oliacă de cartofi pe iarnă, dacă mai lucram şi putiam chişca un pumn de grîu, un pumn de mazăre şi cu bucăţica de pîne care ne-o da împăcăm foamia şi mutam zilele de azi pe mîne. Dar puteria scădia. Dacă a căzut omăt şi s-a făcut iarna, băieţii au căutat nişte păr de cal, căci sîrmă nu să găsia pe acolo, şi puniau laţuri prin pădure şi prindiau nişte păsări sălbatice, le zicea acolo «gluhazi», la alţii le zicia cucoşi sălbatici. Dacă le pica cîte unul, altă dată şi doi de aceia, eram fericiţi, căci aveam o mîncare mai altfel. Dar de multe ori îmbiau digiaba, nu găsia nimic, căci aşa-i vînatu, amagitor. Am împins iarna ceia aşa cum am putut. Ni-am mai deprins cu lucru, ni-am deprins cu lumia, au văzut că lumia noastră s-a prins de lucru, nu să mai uitau de acuma aşa rău la noi.

Înspre primăvară, ni-a chemat la «cantora»{17} lor şi ni-a spus că iacă vine primăvara şi ei au să ne deie cîţiva ari de pămînt să punem cartofi, ca să ne fie mai uşor, că avem copii. Noi am răspuns că nu avem cartofi de sămînţă, dar ei ni-au spus că ne-or da cîte un pud de cartofi, restul să căutăm, să cumpărăm noi. Aşa să număra la ei, cu pudu nu cu chila, ceea ce însămna, un pud 16 chilograme. Ni-am bucurat şi cu asta şi ne gîndiam că dacă om avia oliacă de cartofi ai noştri, orişicît ni-a fi mai uşor. Lucru la pămînt era aproape ca şi pe la noi, de arat, de sămănat, de prăşit, de cosît. Erau vite, cai, oi, gîşte, găini, în fine, era pămînt roditor şi să putia creşte de toate.

S-a făcut primăvara, în adevăr ni-au dat cîte o bucăţică de pămînt, ni-au dat cai, plug şi am arat, am pus cartofi. Acuma ne simţiam şi noi că avem ceva a nostru, mai ne încurajau şi cei de pe loc, ne spuniau că dacă vom trăi acolo, am putia şi noi să ţinem o vacă, nişte gobăi. În sfîrşit, să putia trăi acolo.

Dar ce să vezi, vine într-o zi miliţia, ne cheamă şi ne spune să ne pregătim, că ne duce de acolo, dar unde nu ne spune nimic. Noi de acuma am îngheţat iarăşi, dar ce poţi face, ne păria rău că de acum ni-am deprins cu lucru şi cu lumia, dar nu te roagă nime, nu-i aşa cum vrei.

Mai era cîte unu mai îndrăzneţ, îşi făcia singur curaj: da unde poate încă mai departe să ne ducă, decît în Sibiria. Un bătrîn, de acolo de loc, ni-a spus: are să vă ducă pe drum de ţarnă, pe drum rău, peste cîmpuri prin mlăşniţi, prin apă, pînă o să ajungeţi la o şosea bună. Acolo să vedeţi dacă în şosea îţi pomi la driapta, o să vă ducă la loc bun, dar dacă va duce spre stînga, o să fie prost, vă duceţi la locuri grele. Peste cîteva zile vine miliţia, ne încarcă pe