căruţă şi pornim. Adevărat, aşa cum ni-a spus bătrînul, ni-a pornit pe unde era drum de ţarnă, pe unde nu era deloc drum, peste cîmpuri, prin mlăştini, prin apă. Aşa ni-a dus aproape două săptămîni. Caii au slăbit, noi mergiam mai mult pe jos. Era un transport de vro zece căruţe şi mergia un miliţian cu noi. El mergia călare pe un cal, puţin înainte şi căuta un loc potrivit, aproape de o baltă, să avem de unde lua apă. Apoi ne opria, adică toate căruţăle poposiau caii şi ne spunia nouă să fierbem ceai şi să bem. Făciam «caschior»{18}, aprindiam focul şi ferbiam ceai, adică luam apa din baltă şi o ferbeam fără să punem ceai întrînsa sau zahar. Beam cîte oliacă de apă de aceia caldă, cîte o fărîmătură dc pîne şi ne porniam iarăşi la drum. Dacă ne prindea noaptia, stam pînă se făcia ziua. Am mers aşa pînă am ajuns la şosea bună, petruită, aşa cum ni-a povestit moşniagul acela. Şi cum au întrat căruţele în şosia, au luat-o spre stînga.

Nu mult am mers pe şosia şi am ajuns la un orăşel care se chema Bolşiareca, dar nu ni-au oprit, numai am trecut prin oraş. După ce am trecut de oraş, degrabă am ajuns pe malul unei ape care se chema Iartîş. Ni-au descărcat din căruţă pe malul apei, căruţele s-au întors înapoi şi noi am rămas acolo pînă a veni vaporul să ne încarce. Am mai stat vro cinci zile sub cerul liber. A şiasa zi au venit un vapor mare, care era plin de lume aşa ca noi, şi ni-am întâlnit cu multă lume cunoscută de prin părţile noastre, dar mai era şi străină. Erau filandeji de prin Filandia, erau poloni din Polonia şi erau şi din ţara asta, un feli de naţie, calmîci şi tatari. Vaporul era destul de mare, dar era bucşit. Ni-a urcat şi pe noi în vapor, ni-a înghesuit de şediam aşa ca peştele în poloboc. Am mers aproape o săptămînă. De pe vapor vedeam satişoare, oraşe, zovoade, adică făbrici. Apa aciasta era un rîu mare, dar să vidia malurile, de o parte şi de alta. Am ajuns la un orăşel care să chema Salihard. Aici ni-au descărcat pe toţi şi am stat vro trei zile. Pe urmă, a început să ne împărţiască. O parte mică a rămas acolo în oraş la lucru, alţii prin apropierea oraşului. Acest oraş de acuma era la «sever»{19}, dar o parte din lumia ceia au încărcat-o iarăşi pe vapor, am căzut şi noi printre aceia. Ni-au dus încă vro trei sute de chilometri. Vaporu a eşit de acuma din rîu şi a intrat pe o apă mare de nu se mai vedia malul nici de o parte nici de alta. Apa asta să chema Obi. A început să bată oliacă de vînt. S-au făcut valuri pe apă şi vaporu mergia aşia pe valurile apei, dar să clătina tare. Lumia neobişnuită pe vapor a început să li se facă rău. Unii vărsau, alţii să îngălbiniau ca turta de ciară, nu putiai să rădici capu, îţi paria că se întorc maţele în tine. La sfîrşit a întrat vaporul pe un rîu, a mai mers vro doi chilometri şi a ajuns la o «pasiolcă», adică la un satişor. Să chema Şuga. Acolo s-a oprit vaporu şi au descărcat toată lumia. Am mai stat vro două zile şi aici, apoi a început iarăşi să împărţiască lumia. Erau cîteva sătişoare în apropierea, unde au trimis o parte mică de lume, o parte au rămas în Şuga unde ni-a oprit, o altă parte a pomit-o încă mai înainte vro două sute de chilometri, spre polu nord.

Asta era prin luna iulie 1942. În drumul ista erau nişte rîuri mai mici, unde nu putia să miargă vaporul cel mare cu care ni-a adus şi ni-au încărcat pe nişte «cachere», cum le zicia acolo, nişte vaporaşe micuţe. Am picat şi cu cu copiii în transportul cela. Ni-a dus cam jumătate de drum, apa a scăzut şi nu mai putia să miargă «cacheru» mai departe. S-a oprit şi a descărcat toată lumia pe mal şi «cacherele» s-au întors înapoi fără să spuie ceva la lume. De ce a dat-o jos acolo, pentru ce să aştepte, c-o să vie alt transport, sau să vorbiască ceva? Absolut nimic. Ni-a dat jos, s-a întors şi a plecat. Pe mal ce era? Tundra cu mlaştini şi pădure. Era o zi liniştită, fără vînt şi cu soare, ţînţarii au început să ne mănînce. La început ni-a părut şiagă, dar pe urmă ni-au scos din răbdări. Nu mai putiam suferi. Aşa erau de mulţi ţînţari, cum ai sta înaintea unui stup de albini cînd scot roiul în zbor. Copiii au început să plîngă, căci nu dovedeau să se apere. Am aprins focuri mari cu lemne şi frunzări, să se facă fum să mai împrăştie ţînţarii, dar cu puţin folos. Ni-am aşezat împrejurul focului. Din faţă, cît bătia ferbinţiala focului şi fumul, nu se puniau, dar din spate te înţăpa şi te sugia de sînge, căci nu mai aviai răbdare. Ne gîndiam atunci ce o să fie mai departe cu noi.

De bună siamă că ni-a lăsat aici, în pustiul ista, fără mîncare, fără nici un adăpost, ca să murim. Dar mai bine făciau să fi tras cu o mitralieră. Te culca deodată şi nu vedeai atîta chin. Copiii au început să plîngă împrejurul meu: mamă ni-i foame, mamă nu mai putem răbda foamia şi mîncărimia ţînţarilor. Mi se rupia inima, dar nu le putiam da nici un ajutor. I-am aşezat înaintia focului, pe nişte crengi, să fie mai rădicaţi de la pămînt, căci era umed şi rece. Eu am luat o criangă mare, cu frunze, şediam lîngă ei şi-i apăram de ţînţari, poate că or putia să aţipiască, să adoarmă cît de puţin, să se liniştiască. În sfîrşit, obosiţi cît s-au zvîrgolit de mîncărimia ţînţarilor şi hlipiţi de foame, au adormit puţin. Eu nu m-am lipsit de lîngă ei, măhăind încontinuu cu crianga deasupra lor, ca să se poată