ceea ce a admis Alexandru Bârlădeanu la moartea lui Corneliu Coposu: „Pentru clasa noastră politică și mai ales pentru tineret, Corneliu Coposu va rămâne o pildă de urmat în ce privește statornicia față de crezul politic, cinstea și dezinteresul desăvârșite, abnegația până la autojertfire, până la martiraj. În tinerețe, idealurile care ne-au animat, pe Corneliu Coposu și pe mine, au fost diferite, dar lăsând la o parte frământările izvorâte din cotidian, istoricește, idealurile sale s-au dovedit cele adevărate.“ Aceste cuvinte surprind exact distanța astronomică dintre un intelectual marxist ca Bârlădeanu, capabil să-și recunoască în cele din urmă înfrângerea istorică, și toți cei care continuă să cultive mitologiile descărnate ale unei stângi incapabile să se supună unei veritabile, purificatoare autoexaminări.

Eugen Florescu6

A trecut aproape neobservat decesul, în luna februarie 2009, al corifeului propagandei național-staliniste Eugen Florescu. Personajul a fost șef al Secției Presă a CC al PCR, favoritul Elenei Ceaușescu, zbirul care teroriza Uniunea Scriitorilor în anii ’80, aghiotantul lui Dumitru Popescu-Dumnezeu. Membru al CC al PCR până la prăbușirea regimului comunist, „detașat“ pentru câțiva ani la Timișoara la mijlocul anilor ’80 ca secretar județean cu propaganda, Florescu s-a ocupat personal de supravegherea (domesticirea) intelectualilor critici din acel oraș, în special a celor din jurul revistei Orizont (Mircea Mihăieș, Cornel Ungureanu, Adriana Babeți, Şerban Foarță, Marcel Tolcea, Livius Ciocârlie, Daniel Vighi, Iosif Costinaș). Obtuz, vehement, intolerant și incult, Florescu a fost, alături de Mihai Dulea, patronul politicii de intimidare a scriitorimii și de susținere a curentului autodenumit protocronism. A rămas de pomină afirmația sa că protocronismul nu este o simplă concepție estetică, ci „viziunea artistică a tovarășului Nicolae Ceaușescu“.

În luările sale de cuvânt de la ședințele biroului Uniunii Scriitorilor, în deplin consens cu idiosincraziile lui Dumitru Popescu, Florescu i-a atacat constant, cu vicioasă maliție, pe exponenții direcției (neo)lovinesciene, proeuropene și potențial antitotalitare: Nicolae Manolescu, Mircea Zaciu, Valeriu Cristea, Zigu Ornea, Eugen Simion, Ileana Mălăncioiu, Dan Hăulică, Lucian Raicu, Gabriel Dimisianu, Geo Bogza, Octavian Paler, Eugen Jebeleanu, Dan Deșliu, Ileana Vrancea, Mircea Dinescu și Dorin Tudoran.

Florescu a fost unul dintre principalii artizani ai otrăvitelor campanii din Săptămâna, Luceafărul și Flacăra, împotriva postului de radio Europa Liberă și mai cu seamă a emisiunilor culturale concepute de Monica Lovinescu și Virgil Ierunca. În aceste acțiuni de dezinformare și intoxicare, nu încape îndoială, Florescu și ciracii săi au colaborat cu departamentele de resort din Securitate. De altfel, peste ani, Florescu avea să devină coleg de partid (PRM) cu colonelul Ilie Merce, specialistul securist în domeniu.

Două detalii semnificative pot lumina sensul itinerarului existențial al lui Eugen Florescu. Un destin în care fanatismul s-a întâlnit cu grotescul și cu penibilul. Pe la mijlocul anilor ’90, deputatul PSM (ulterior parlamentar PRM) participă la Paris la târgul de carte al ziarului L’Humanité, cotidian al Partidului Comunist Francez. S-a întâlnit în cadrul standului „Espace Marx“ cu o veche militantă a PCR, intelectuală cunoscută și fostă luptătoare în Rezistența franceză. „Omul de stânga“ E. Florescu tocmai publicase un articol în care se referea la tatăl meu, fost voluntar în Brigăzile Internaționale din Spania, numindu-l „ciungul, pe care până și Gheorghiu-Dej l-a dat afară din partid de tâmpit ce era“. Fără să-și piardă cumpătul, fosta grande résistante l-a privit în ochi și l-a întrebat: „Dacă un om de stânga se exprimă astfel despre un mutilat al Războiului Civil din Spania, ce putem aștepta de la un om de extrema dreaptă?“ Florescu a făcut pe loc, la modul propriu, stânga-mprejur, pierzând ocazia de a depăna amintiri despre visurile juneții revoluționare. Ce era să replice?

Ironia supremă este că, după anul 2000, pontiful antiamericanismului visceral a părăsit România și s-a instalat în Statele Unite, ca respectabil bunicuț, ajutându-și fiica la creșterea copiilor. Mă îndoiesc că le-a aplicat rețetele învățate din Poemul pedagogic de Anton Makarenko, perversa matrice care a inspirat ororile de la Pitești. Mi-l imaginez, puțin adus din spate, vorbind o engleză șchiopătândă, făcând cumpărături la supermarketul din colț și, odată întors acasă, arătându-le nepoților, nu fără mândrie, propriile trofee dintr-un trecut pătat de sânge și mizerie, ordinele și medaliile câștigate datorită înverșunatului său devotament pentru „făurirea celei mai bune și drepte dintre orânduiri“.

La începutul anilor ’90, am citit un imund articol semnat de E. Florescu în săptămânalul pesemist intitulat antifrastic Democrația. I-am răspuns în România literară, iar textul, intitulat „Revanșa rinocerilor“, poate fi găsit în volumul Irepetabilul trecut (Curtea Veche, București, 2008). Iată un fragment: „…Fostul șef al Secției Presă a Comitetului Central al lui Ceaușescu, Eugen Florescu, dezlănțuie un turbat atac împotriva celor care îndrăznesc să conteste legitimitatea actualilor guvernanți de la București sau care au îndrăznit să exprime îndoieli privind înțelepciunea, ori chiar buna-credință a Frontului Salvării Naționale. În urmă cu câteva luni, o asemenea explozie de ură venind din partea fostului politruc ceaușist ar fi fost greu de imaginat în paginile unei publicații bucureștene. Timpurile s-au schimbat însă, iar profesioniștii delațiunii au revenit în grup printre noi, mai agresivi și mai indecenți decât oricând. Dacă pe vremea lui Ceaușescu li se puteau desluși motivații pentru infamele acțiuni ținând de obediența birocratică, astăzi «băieții» o fac pe cont propriu, din pură plăcere a bălăcirii prin mocirla stalinisto-fascistă.“

Crescut la școala lui Nestor Ignat, Dumitru Popescu, N. Corbu și a celorlalți agitatori scânteiști, Florescu nu putea suporta ironia, erudiția, eleganța discursivă. Era, de fapt, prototipul diletantului arțăgos. A detestat