trimis In lagărul de prizonieri din Siberia. Asemenea lucruri se întâmplau foarte des în regimul, sovietic de atunci. Guvernul, partidele politice şi garnizoanele militare erau măcinate de tot felul de lupte interne, iar cei bănuiţi de neloialitate faţă de regimul lui Stalin erau urmăriţi până-n pânzele albe. Destituiţi din posturi, asemenea indivizi erau judecaţi în tribunale ad-hoc, fiind apoi executaţi sau trimişi în lagăre de concentrare. Cei care scăpaţi de moarte aveau parte de o viaţă de o cruzime inimaginabilă. Prizonierii de război japonezi puteau cel puţin spera să se întoarcă acasă dacă supravieţuiau ororilor, dar prizonierilor ruşi nu le rămânea nici măcar o asemenea speranţă. Poatt' că nici pe-acest ofiţer nu-l aştepta o soartă prea blândă şiot7. Se/e-i vor putrezi în solul siberian.

  L'n singur lucru mă deranja totuşi, îmi aflase numele şi unde mă putea găsi. Înainte de război participasem (fără să vreau) la operaţiunea secretă în care fusese implicat Yamamoto Şi trecusem râul Halhân Gol, pătrunzând în teritoriul mongol Pentru spionaj. Dacă omul scăpa această informaţie cuiva, mă punea într-o situaţie foarte dificilă. Dar până la urmă nu mi-a divulgat activitatea. Aşa cum aveam să descopăr mai târziu, o-vea planuri mult mai mari cu mine.

  L-am zărit o săptămână mai târziu în preajma gării. Era încă legat cu lanţuri, îmbrăcat în hainele acelea mizerabile de Prizonier şi spărgea bolovani cu barosul. M-am uitat la el şi el s~o uitat la mine. A pus barosul jos şi s-a întors spre mine, având aceeaşi ţinută frumoasă ca atunci când l-am văzut în

  Haruki uniforma militară. De data aceea mi-a fost clar zâmbetul lui -un zâmbet slab, dar totuşi un zâmbet, în care am citit o undit de cruzime care m-a înfiorat pur şi simplu. Era aceeaşi expresie cu care urmărise şi jupuirea de viu a lui Yamamoto. N-am zis nimic şi am trecut mai departe.

  Aveam la vremea aceea un prieten rus la Cartierul General al garnizoanei locale. Urmase facultatea de geografie la Leningrad. Eram cam de aceeaşi vârstă şi ne preocupa pe amândoi alcătuirea hărţilor, aşa că mai găseam din când în când clipe libere să stăm de vorbă. Pe el U interesau în mod deosebit hărţile strategice din Manciuria, executate de Armata Kwantung. Normal, nu puteam discuta despre aşa ce&a când erau prin preajmă superiorii lui, dar găseam şi noi momente când eram singuri. Uneori îmi mai dădea de mâncare şi îmi arăta poze cu soţia şi copiii pe care îi lăsase la Kiev. A fost singurul rus de care m-am simţit apropiat în toată perioada în care am stat pe teritoriul Uniunii Sovietice.

  La un moment dat l-am întrebat tam-nesam despre prizonierii care lucrau în apropierea gării. I-am spus că unul dintre ei îmi atrăsese atenţia prin faptul că se deosebea complet de ceilalţi, părea mult mai stilat şi lăsa impresia că ocupase cândva o funcţie importantă. L-am descris. Ofiţerul – îl chema Nikolai – mi-a spus încruntându-se că era vorba. De Borisupui-torul şi mi-a atras atenţia să nu am de-a face cu el.

  „De ce?” am întrebat. Nikolai nu era dispus să-mi divulge mai multe, dar ştia foarte bine că îi făceam şi eu favoruri aşa că mi-a povestit până la urmă cum a fost trimis Borisupuitorul la mina aceea. M-a avertizat de la bun început: „Să nu zici nimănui ce ţi-am spus. Individul acela este foarte periculos. Nu glumesc, e foarte rău, eu nu i-aş atinge nici măcar un fir de păr”-

  Numele adevărat al lui Borisupuitorul era Boris Gromov. Exact cum mă aşteptasem, fusese maior în serviciile secrete ale NKVD-ului1. A fost trimis la Ulan Bator în calitate de consilief militar, în anul 1938, când a fost ales prim-ministru Cioibalsatâ El a organizat acolo poliţia secretă mongolă după modelw NKVD al lui Beria şi s-a făcut remarcat pentru înfrângere^ forţelor contrarevoluţionare. Adunau oameni, îi aruncau Wv lagărele de concentrare, îi torturau şi-i lichidau pe S

  După bătălia de la Nomonhan şi după ce s-a mai aten criza din Orientul îndepărtat, Boris a fost chemat la Mo.

  1. Comisariatul Poporului pentru Afacerile Interne.

  Si trimis apoi în Polonia ocupată de trupele sovietice, unde s-a ocupat de epurarea armatei poloneze. Acolo şi-a căpătat el porecla de Borisupuitorul. Principala formă de tortură pe care o folosea era jupuirea oamenilor de vii, activitate realizată practic de un mongol pe care-l luase cu el. Cred că nu e cazul să subliniez cât erau de speriaţi polonezii din pricina lui. Cei care erau obligaţi să participe la jupuiri, mărturiseau absolut totul numai să scape de chinurile acelea. Când a trecut armata germană graniţele şi a început războiul cu nemţii, Boris s-a retras din Polonia şi s-a întors la Moscova. Foarte mulţi fuseseră arestaţi şi acuzaţi că ar fi complotat cu Hitler, fiind apoi executaţi sau trimişi în lagăre de concentrare. Boris a reuşit iar să se distingă în calitate de mâna dreaptă a lui Beria, folosind tortura lui specială. Pentru a-şi asigura spatele şi a-şi întări poziţiile pe care le ocupau deja, Stalin şi Beria au încercat să-şi musamali-zeze cumva vina de a nu fi anticipat invazia nazistă. Au murit foarte mulţi oameni nevinovaţi în timpul torturilor inimaginabile. Se spune că Boris şi omul lui jupuiseră cel puţin cinci oameni atunci şi le-ar fi atârnat apoi pielea pe pereţii biroului său.

  O fi fost Boris cumplit de crud, dar era mereu foarte atent şi aşa s-a explicat faptul că a scăpat întotdeauna de comploturi şi epurări. Beria îl iubea ca pe propriul lui fiu şi poate tocmai lucrul acesta l-a făcut să fie atât de încrezut şi să sară de multe ori peste cal. La un moment dat a făcut o greşeală fatală. L-a arestat pe comandantul unui batalion de blindate pe motiv că ar fi avut legături cu serviciile secrete ale lui Hitler în timpul unei bătălii din Ucraina. L-a omorât prin tortură, băgându-i fier înroşit în urechi, nări, rect, penis; numai că respectivul ofiţer s-a dovedit a fi nepotul unui membru important al Partidului Comunist. Cei