— Închide d-ta fereastra, porunci Egor.

Profesorul se apropie cu teamă de perdele. Mai departe nu îndrăzni să pășească. Se purta și el ca într-un somn nefiresc, de boală. Și totuși, ce limpede înțelegea tot ce se petrece în jurul lui! Ce clare îi apăreau acuma toate întîmplările: carnea aceea de berbec, grețoasă, din prima seară, și vorbele fără înțeles ale jupînesei, paserile care mureau… Și cîinele acela care li se tîra la picioare, urletele lui înghețate, răsuflarea lui de animal fugărit de nevăzut…

— De ce nu-nchizi fereastra?! se auzi din nou, poruncitor, glasul lui Egor.

Ce frig neobișnuit, artificial. Ce goluri de aer în încăperea aceasta unde plutise, pînă mai adineauri, mirosul de sînge al fetei…

D-l Nazarie se apropie mai mult de fereastră. Îi era teamă să privească afară. O teamă stupidă, nervoasă, pe care nu și-o putea stăpîni. Brațul îi tremura cînd apucă mînerul ferestrei. I se păru, în cea dintîi clipă, că o femeie îl privește din afară, atent, urmărindu-i fiecare gest, așteptînd parcă să se întîmple ceva, un gest grav, hotărîtor. Era încă destulă lumină afară.

Partea aceasta a cerului era, totuși, mai stinsă, mai fluidă. Era alt spațiu, aici, alt văzduh. Căci, închizînd o clipă ochii și deschizîndu-i brusc, d-l Nazarie văzu cu mirare pe Simina, la cîțiva metri de fereastră, între flori, privindu-l. Încercă să-i zîmbească. Fetița înclină capul cu nesfîrșită grație. Dar în aceeași clipă se trădă. Înălțase ochii prea sus, mult deasupra ferestrei. Nu se aștepta să mă vadă pe mine, își dete seama d-l Nazarie. Aștepta pe altcineva și nu aici, la fereastră, ci în altă parte… Simina înțelese repede că se trădase. Roși brusc și făcu cîțiva pași spre casă, ridicînd mîinile către d-l Nazarie. Dar profesorul închise fereastra grav, tăcut, cu privirile plecate. Frigul din odaie i se păru mai apăsător. Rămase multă vreme nehotărît, sleit, lîngă fereastră. Zvonul țînțarilor îl auzea acum foarte aproape de el, cuprinzîndu-l încet, din toate părțile, istovindu-l. Începea să-și dea seama că visează și îi fu frică. Dacă nu se va mai trezi niciodată din somnul acesta neînțeles, din lumea aceasta a febrelor?

Egor s-a întors de la gară aproape de ora 10 noaptea.

Anevoie izbutise să telefoneze la Giurgiu după un doctor; în medicul de plasă[1], care locuia într-un sat vecin, nu avea încredere.

Conacul părea acum mai slab luminat. Găsi pe d-na Moscu, pe d-l Nazarie și Simina, așteptîndu-l în sufragerie. Masa era pusă. O femeie îmbătrînită, legată cu un tulpan[2] vișiniu, robotea prin odaie. Nu vorbea nimeni. D-l Nazarie privea, palid, în gol – ca un prizonier în repaos.

— Știți, vom mînca foarte prost astă-seară, spuse d-na Moscu. Sufragița a plecat în sat și nu s-a mai întors. N-are să se mai întoarcă… Astă-seară ne servește doica…

Așadar, ea este doica, își spuse Egor. O privi cu mai multă atenție. Ce femeie fără vîrstă, ce mers straniu; parcă s-ar fi trudit o viață întreagă să calce ca o șchioapă și acum ar încerca să meargă firesc. Se lovea cîteodată de mobile, fără să simtă. Capul îi era aproape în întregime acoperit de tulpan. I se vedea nasul lat, stîlcit și alb. I se vedea gura, ca o rană degerată; albăstrie, scîrnoasă. Doica ținea necontenit ochii plecați în pămînt.

— …Vom avea, în orice caz, mămăliguță cu lapte și brînză, adăugă d-na Moscu.

Se așezară la masă. D-l Nazarie, nerăbdător și uluit ca cineva deșteptat brusc din somn.

— Cum i-a fost Sandei? întrebă Egor.

Nu răspunse nimeni. D-na Moscu începuse să mănînce și, fără îndoială, nu auzise întrebarea. Simina căuta solnița de sare, cuminte, cuviincioasă. D-l Nazarie părea foarte concentrat.

— I s-a mai întîmplat ceva? îl întrebă, după cîteva lungi clipe de tăcere, Egor.

— Nu. Cînd am plecat noi, dormea, răspunse profesorul. Așa, cel puțin, nădăjduiesc eu… Sau poate era numai leșinată…

Ridică deodată ochii din farfurie și-l privi aspru pe Egor.

— Cred că ar fi fost mai bine dacă te întorceai cu doctorul, adăugă el.

— Va veni mîine dimineață, cu primul tren, îl liniști Egor. Trebuie să anunțăm de pe acum vizitiul, să pregătească trăsura pentru mîine în zori…

D-na Moscu îl asculta intrigată, ca și cum n-ar fi înțeles despre cine se vorbește.

— Teamă mi-este că nu vom mai avea în curînd nici vizitiu, șopti ea cu destul calm. Omul și-a cerut azi simbria… Doică, să nu-l plătești pînă nu aduce de la gară musafirii de mîine…

— Vine numai doctorul, spuse Egor.

— Poate mai vine cineva, vorbi din nou cu fervoare d-na Moscu… Sîntem doar în plin sezon… septembrie. În alți ani, pe timpul ăsta, nu mai încăpeau musafirii. Era mult tineret, fete și domni de vîrsta Sandei…

Cuvintele ei, șoptite cu oarecare melancolie, făcură mai deznădăjduită singurătatea din aceasta cameră.

— …Au fost și anul acesta destui oaspeți, încercă Egor să rupă tăcerea.

— Au plecat așa de repede, continuă d-na Moscu. Dar trebuie să mai vină cineva… Poate din rudele noastre.

Simina zîmbi. Ea știa că de foarte multă vreme nici o rudă nu mai vine pe la ei.

— N-ar fi chiar acum timpul cel mai nemerit pentru vizite, spuse Egor. Sanda este destul de serios bolnavă…

D-na Moscu păru că-și amintește de-abia atunci că fiică-sa nu se află la masă, alături de ei, ci că zace istovită în pat. O căută cu ochii de jur împrejur și se convinse că nu se înșală. Sanda nu era aici.

— Trebuie să mă duc s-o văd, spuse, ridicîndu-se deodată de la masă.

Simina rămase liniștită pe scaun. Părea că nu ține seamă că sînt încă musafiri la masă, căci începu să se joace cu cuțitul, tăind felii foarte subțiri de mămăligă pe farfurie.

— De ce o înveți atîtea basme urîte, doică? întrebă Egor întorcînd capul.

Doica se opri în mijlocul odăii, mirată de glasul acesta străin care o strigase pe neașteptate,