n-ai uitat regula jocului, ai să mă recunoști…” Mi-am pus deodată mîna la ochi. Aș fi intrat în pămînt de rușine, dar și de tristețe, de părere de rău. „Vladimire! mi-am spus. Cîți ani ai?” Știam cîți aveam: 55 de ani. Viața mi se apropia repede, tot mai repede, de sfîrșit. Într-un anumit sens, puteam spune că-mi trăisem viața. Era prea tîrziu acum. N-o mai puteam începe din nou. Și o trăisem greșit, mai precis, o trăisem ca într-un vis, fără să-mi dau seama ce se întîmpla cu mine. Trăisem la întîmplare, deși în adolescență, în primii ani ai tinereții, aflasem de Iosafat și începusem să-l învăț. Ceva mai mult: cîțiva ani, cei mai frumoși ani, ajunsesem la partea a doua, cea care începe: „La moară la Iosafat”. Îmi plăcea atît de mult, eram atît de fericit jucînd-o, încît eram sigur că nu o voi uita niciodată, că, dimpotrivă, voi ajunge să joc și partea a treia și din ce în ce mai bine, că o voi juca pînă la sfîrșitul vieții. Și acum mă apropiam repede, tot mai repede, de sfîrșit și m-am trezit că uitasem de mult de Iosafat, că-mi trăisem viața fără să-l joc că, în fond, nu trăisem eu, ci trăiseră alții prin mine, mă lăsasem trăit laolaltă cu alții, pentru alții… Cît de total puteam uita esențialul! Îl purtasem în brațele mele, plin de sînge pînă la cabană și nu-l recunoscusem. Nu-l recunoscusem nici cînd mi-a spus că e Emanuel. Crezusem că e amnezic. Mi-era milă de el. Mi-era teamă că se va rătăci, că se va pierde. Și el venise să mă trezească pe mine, să-mi reamintească de Iosafat. Încercase totul ca să mă trezească. Urcase de cinci ori cu motocicleta panta aceea abruptă și în cele din urmă recursese la accident, își închipuia că poate sîngele mă va trezi. Sau una din povestirile lui, evident, atît de neverosimile, de fabuloase. Sau poate numele lui, Emanuel. Dar nu mă trezise nimic… Din fericire, a mai venit a doua oară, și l-am recunoscut. „Mai avem timp? l-am întrebat repede. Nu e prea tîrziu?” „E tîrziu și timp avem puțin, mi-a răspuns. Dar partea a doua se joacă înainte și, dacă vrei…” „Unde sînt ceilalți? l-am întrerupt. Mi-aduc aminte de Prajan: avea o frunte frumoasă, iubea muzica, iubea pe Goethe, spunea că va compune un Divan… Îmi aduc aminte de Elina, care ne striga la sfîrșitul părții a doua: «Cine nu tăgăduiește, nu-și mai amintește». Îmi aduc aminte de…” „S-au rătăcit toți, spuse Emanuel. Au uitat. Unii au obosit și s-au așezat. Îți amintești de regula morii: cînd, intrînd în moară, vezi un scaun gol, să te întrebi cine ți l-a pus acolo și să treci mai departe. Cînd vezi pe cineva odihnindu-se pe scaun, să întrebi… Ia să văd, îți amintești ce trebuie să întrebi?” Îl ascultam și simțeam cum îmi dogoresc obrajii. Nu-mi mai aduceam aminte. „Aproape nimeni nu-și mai amintește către sfîrșitul tinereții, spuse el zîmbind. Dar partea a doua o joacă alții. Unii uită cîtva timp, dar apoi, deodată, își amintesc de partea a doua și reîncep s-o joace. Dar, evident, cei care au fost de la început și joacă acum partea a treia au trecut mai departe. Treci dintr-o grădină într-alta, dintr-o pădure într-alta, dar pînă ce nu ieși din moară jocul e același, întîlnești mereu alte perechi, alte grupuri și dacă întîrzii prea mult, sau uiți una din regulile jocului, te rătăcești…”

— E adevărat, îl întrerupse Zamfirescu. Dacă uiți, te rătăcești. V-am spus că uitasem de întîmplarea cu bătrîna oarbă și cu fata. Crezusem la început că era oarbă, crezusem asta pentru că uitasem. De fapt, așa cum mi-am dat seama îndată ce mi-am amintit, bătrîna trăgea să moară. Și de atunci, de cîte ori îmi amintesc de amănuntul acesta, le întîlnesc. Evident, fata îi citește mereu și astfel bătrîna află lucruri interesante, înțelege ce se întîmplă cu ea, își înțelege mai ales viața. Dar prin cîte n-au trecut, sărmanele, de cînd le-am întîlnit pentru întîia oară, în fața casei. Le zăresc uneori prin restaurante. Oamenii nu înțeleg de ce este vorba și ating brațul fetei, îi zîmbesc cu milă și îi strecoară o bancnotă între filele cărții. Fata roșește, înclină ușor capul, mulțumindu-le cu un zîmbet și trece mai departe, cu cartea într-o mînă, trăgînd ușor bătrîna după ea. E greu să refuze, pentru că oamenii au bancnotele gata pregătite, ar putea să se supere. Dar nici ea, nici bătrîna n-au intrat în restaurant ca să cerșească. Traversează restaurantele, după cum traversează băncile, școlile, bisericile, spitalele, pentru că pe-acolo trece drumul lor, cel puțin drumul pe care-l arată harta. Uneori, traversările acestea dau loc la tot felul de încurcături. Bunăoară, în ziua cînd s-a pus piatra de temelie la Primăria de Verde. Vă amintiți cît au vorbit ziarele, căci venise și primul-ministru. Eu reprezentam Societatea. Îmi aduc aminte, tocmai își terminase primarul discursul și primul-ministru apucase cărămida, cînd au apărut. Nu-mi dau seama pe unde au intrat. Veniseră probabil de-a dreptul din biserică. La ora aceea, biserica era goală. N-o mai păzea nimeni. Și, în timp ce primul-ministru cîntărea cărămida în mîna dreaptă, bătrîna s-a așezat pe scaun chiar acolo, în fața lui, la un pas de șanțul temeliei, ca și cînd nu l-ar fi văzut. Și fata a început imediat să-i citească din carte. S-au descoperit toți, respectuoși; se vedea bine că erau impresionați. Nu înțelegeau despre ce era vorba, dar își închipuiau că e ceva în legătură cu datinile strămoșești. Și, într-adevăr, fata citea admirabil. Și ce text înălțător, era tocmai vorba despre apa Vavilonului, despre luntrile care ne așteaptă acolo, la apa Vavilonului. Arhiereii plîngeau ascultînd-o citind și oamenii politici căzuseră pe gînduri, cu ochii la fată. Parcă se făcuse acum și mai frumoasă. Și cînd a închis cartea și a tras ușor bătrîna după ea, primul-ministru s-a repezit și i-a sărutat mîna. Am știut că face asta din interes, pentru propagandă, dar nu e mai puțin adevărat că am fost toți impresionați. Ne-a plăcut gestul,