hîrtii rupte, pătează totul cu cerneală, mese, cearceafuri, pînă și pereții… Rupe creioanele, strică stilourile (un stilou ține la ea o singură zi!)…” „Dar ce e cu ea, e agitată? De ce nu cheamă un medic?”, zisei nedumerit. „Nu e agitată deloc, au chemat și un pediatru care a examinat-o și le-a spus că e perfect sănătoasă. Ea face lucrurile astea Dumnezeu știe de ce, fiindcă ea nu știe. Matilda plînge, o ia în brațe, doarme cu ea, o întreabă. Pur și simplu nu răspunde, nu știe ce face.” „Fleacuri, zisei, copiii trec prin crize de-astea, unii fac mai rău, se trîntesc pe jos, țipă și dau din picioare, se urcă pe casă și în general fac exact ceea ce li se spune să nu facă. Cineva mi-a povestit că și-a prins copilul cerșind, cu toate că părinții îi cumpărau tot ce dorea. Înțeleg perfect ce e cu Silvia, Matilda a crezut că un copil e un instrument al voinței ei și e scandalizată că Silvia are de pe acum o voință a ei proprie. Chiar mă bucur! E un copil cu personalitate puternică.” „Să stai și tu cu personalitatea asta puternică, să te vedem! zise Tasia crezînd că o să mă sperii. E ușor să zici în teorie vorbe goale… Sau poate că te vrea pe tine, reflectă ea ca și cînd ideea i-ar fi venit spontan. Matilda zice că s-a săturat!” „Am înțeles, zisei, a venit să mi-o lase.” „Să nu crezi, mă preveni Tasia, că Silvia te iubește. Dacă vrei să știi, habar n-are de tine. A îndemnat-o maică-sa să-ți dea telefon! Crezi că a vrut? «Nu vrei la tata!», i-a spus. Nu, s-a strîmbat, a dat din umeri. La început a crezut că tu o pui la cale, dar în ultima vreme, cam de prin toamnă, dacă ai văzut-o o dată sau de două ori.” „N-am mașină la scară, zisei, și nici indemnizație specială, salariul meu abia îmi ajunge să mă descurc, patru drumuri pe lună, asta se simte, știi și tu bine!” „Vasăzică nu vrei”, reveni ea la atac. „Ce să vreau? zisei. Crezi că aici e vorba de voință? Nu-i mai merge Matildei cu ștabul ei și acum vrea s-o dreagă! Ai auzit ce-a spus ieri: iubești, urăști, iar iubești, iar urăști! Mersi! Nu sînt genul! Și nici nu sînt bătrîn să mă resemnez!” „Cauți fericirea!”, mă ironiză Tasia, ca și cînd căutatul ăsta ar fi fost ceva de rîs. „Da, zisei, de ce nu?” „Vezi să n-o găsești!” „Oricum, n-o să fiu ultimul care o face, și nici primul care a eșuat. Altfel, vorba ta, de ce dracu mai trăim.” „Fă-o pentru fetiță, dacă pretinzi că ai suferit pentru ea și o iubești.” „Aș face-o, Tasia, dacă nu mi-aș da seama că un nou eșec ar distruge nu numai o familie, fapt care s-a și întîmplat și sînt puține speranțe că s-ar mai putea drege ceva, ci ne-ar distruge și pe noi, pe fiecare în parte, iar Silvia ar rămîne chiar orfană! Așa, chiar despărțiți, știe că are o mamă, un tată… acolo. Tu nu știi ce s-a petrecut la noi în casă înainte ca eu să mă internez, și ce vizită mi-a făcut ea la spital cînd nu se știa dacă am sau nu cancer.” „Da, văd că ți-e foarte milă de tine, de cîte ai pătimit! Află că Matilda a vorbit înainte cu doctorul și dacă ar fi fost ceva grav, doctorul i-ar fi spus. Nu spun bolnavului, dar familiei sînt chiar datori să-i spună. «N-are nimic grav, doamnă», așa i-a spus.” „Da, ridicai glasul, dar eu nu știam și presupuneam și eu că doctorul nu mi-ar fi spus, iar Matilda știa că eu trăiesc cu temerea asta în mine. A venit să-mi ceară cheile, ca și cînd aș fi fost un om despre care știi că n-o să iasă din spital decît cu picioarele înainte, și nu mai are nevoie de ele. Chiar așa mi-a și spus: «tu nu mai ai nevoie de chei pe acest pămînt!»”. „Știa că nu-i nimic grav, protestă Tasia ridicînd ca și mine vocea, a vrut și ea să se răzbune pe tine pentru că n-ai iubit-o și ai silit-o să se despartă.” „Vezi, coborîi eu tonul, cît e de complicat?! Ar trebui să ne iubim iar foarte tare ca să putem crede că toate astea n-au importanță. Dar… Hm! Doi inși, tot așa, se despărțeau și bărbatul se duce la rivalul său și-i spune să-i dea nevasta înapoi. Ce crezi că i-a răspuns tipul? Ei, tu ce crezi?” Dar Tasia n-avea chef de istoriile altora. „Să-ți spun răspunsul, care a fost scurt și retezat: nu pot să-mi comand sentimentelor! Așa a zis! Ei! reluai filozofic. Putem să ne comandăm sentimentelor?!” „Ei na! pufni Tasia. De ce să nu putem? Sînt sigură că tipul tău n-a dus-o el prea bine furînd nevasta altuia, cînd ăla o iubea. Chestiile astea se plătesc! Ai plătit tu că ai despărțit-o pe Matilda de Petrică, a plătit și Mircea, cît e el de ștab, și tu o să mai plătești o dată dacă nu-i întinzi Matildei mîna, s-o ajuți să-și repare greșeala. Să știi de la mine, să dea Dumnezeu să nu fie așa, că nu-ți doresc răul, sîntem rude oricum ar fi, și m-aș simți nu știu cum să… dar tare mă tem că… Mi-ar fi lesne să spun «treaba voastră!», dar uite că nu pot nici eu să-mi comand sentimentelor!” „Dar eu să pot, nu? Tasia!” „Da! e o datorie! zise Tasia cu o sentențiozitate fără emfază și fără vreo prostie bigotă în credința ei fermă. În cazul tău, ți-am mai spus, ai fi putut face ce vrei, dacă n-ați fi avut un copil.” „Bine, am înțeles ce vrei să spui, o să mă gîndesc, zisei, gîndind că n-am la ce să mă gîndesc. Acuma spune-mi ce a putut plăti domnul Mircea, în cazul său? Ce, nu se mai înțeleg?” „Nu!” „Adică?” „Adică-adică! Asta e! Trăiesc rău!”

Mă interesa în ce sens, dar nu mai insistai. Probabil