— Ce v-a apucat? Sări Old Death.

— Pe mine?! De ce?

— Păi chiar dumneavoastră vă plîngeaţi adineauri de Mexic.

Ziceaţi că acolo mai continuă măcelul. Şi vreţi să vă aruncaţi în gura lupului!

— N-am altă cale, sir. De altminteri, nu peste tot în Mexic e aceeaşi situaţie. Unde mă duc eu, adică niţel dincolo de Chihuahua, războiul s-a stins. E adevărat că Juarez a fost nevoit să se retragă la El Paso, dar s-a descurcat repede şi i-a respins pe franţuji spre miazăzi. Ceasurile lor sînt numărate. Soarta se va hotărî în jurul capitalei. Sus, în provinciile de la nord, cred că va fi linişte. Acolo ne aşteaptă o situaţie cît se poate de bună. Ginerele meu posedă o mină de argint: e foarte bogat. Locuieşte de mai bine de un an şi jumătate în Mexic şi, în ultima lui scrisoare, îmi aduce la cunoştinţă că "regele argintului", adică el, a devenit tată şi că moştenitorul îşi reclamă cu energie bunicul.

Spuneţi şi dumneavoastră, face să mai rămîn aici? E vorba să fiu angajat la mină împreună cu Will... Aşadar, totul e în regulă şi nimic nu mă mai poate reţine. Bunicul trebuie să stea lîngă nepoţel; acolo îi e locul, nu aiurea. Dacă v-ar plăcea să ne însoţiţi, aş fi extrem de bucuros.

— Hm! Cugetă Old Death. Nu glumiţi, sir! S-ar putea întîmpla şi asta.

— Zău? Aveţi de gînd să plecaţi cu noi? Ar fi minunat! Bateţi palma, sir! Mergem împreună.

Şi ne întinse mîna.

— Uşurel, uşurel! Rîse Old Death. Cred că ne vom duce şi noi în Mexic, dar nu e încă sigur. Şi chiar dacă ar fi să ne hotărîm, nu se ştie dinainte pe care drum vom apuca.

— Dacă e numai pe-atîta, sir, atunci plec cu dumneavoastră pe unde voiţi. De aici toate drumurile duc la Chihuahua şi mi-e indiferent dacă ajung la destinaţie astăzi sau mîine. Sînt egoist şi îmi văd de interesul meu. Călătorind cu un westman şi cercetaş ca dumneavoastră, mă asigur că ajung dincolo nevătămat, ceea ce, pe vremurile astea tulburi, nu e puţin lucru. Ce credeţi, sir, unde vă puteţi informa mai precis în legătură cu drumul?

— La un anume señor Cortesio. Poate că-l cunoaşteţi?

— Cum să nu-l cunosc! La Grange e atît de mic, încît toate pisicile se tutuiesc între ele. Aflaţi că tocmai acestui señor i-am vîndut casa.

— Întîi de toate, mă interesează dacă e om de treabă sau lichea.

— Om de onoare, sir. Culoarea lui politică nu mă priveşte. Puţin îmi pasă dacă cineva preferă să fie condus de un împărat sau de un preşedinte de republică. Numai datoria să şi-o facă. Señor Cortesio are legături strînse cu cei de peste graniţă. Noaptea se adună la el tot felul de oameni; convoaie de catîri încărcaţi cu lăzi grele sînt dirijate spre Rio del Norte. Eu, unul, bănuiesc că e vorba de arme şi muniţii destinate partizanilor lui Juárez. Dar e posibil să plece şi voluntari de-ai noştri împotriva francezilor. În orice caz, omul lucrează din plin, ceea ce înseamnă că afacerea îşi merită riscul.

— Unde locuieşte? Aş vrea să-i vorbesc încă azi.

— Îl găsiţi pe la zece. Intenţionam să tratez ceva cu el şi mă poftise acasă pentru ora asta. Între timp, însă, lucrurile s-au aranjat.

— Mai era cineva la dînsul cînd l-aţi vizitat ultima oară?

— Da. Erau doi bărbaţi, un tînăr şi altul mai în vîrstă.

— Ştiţi cum îi cheamă? Intervenii eu, curios.

— Am stat aproape o oră împreună şi am avut destul timp să le aflu numele. Tînărului îi zice Ohlert, iar celuilalt señor Gavilano. Acesta din urmă pare să fie un vechi cunoscut al lui Cortesio; vorbeau despre o întîlnire a lor de acum cîţiva ani în capitala Mexicului.

— Gavilano? N-am auzit. N-o fi vreun nume nou de împrumut al lui Gibson? Mă făcu atent Old Death.

Am scos fotografiile din buzunar şi le-am arătat fierarului. I-a recunoscut pe loc:

— Ăştia sînt, sir. Cel slab şi negricios ca un creol e señor Gavilano: celălalt e master Ohlert, care m-a pus, de altfel, în mare încurcătură. Mă tot întreba de nişte gentlemeni pe care nu i-am văzut de cînd trăiesc, de un negru, Othello, de o tînără din Orleans pe nume Ioana, care la început păştea oile şi apoi l-a însoţit pe rege în război, de o nefericită lady Măria Stuart, căreia i-au tăiat capul în Anglia, de un clopot pe care l-ar fi cîntat Schiller şi chiar de un domn poet Ludwig Uhland2, care ar fi blestemat doi trubaduri, iar regina i-ar fi aruncat din balcon trandafirul ce-l purta la piept. Scotea la iveală o grămadă de nume, de poezii şi de poveşti, din care n-am reţinut decît cele ce vă spun. Mi se învîrteau toate în cap ca roata morii. Acest master Ohlert pare să fie un om tare bun, dar aş face prinsoare ca e niţel scrîntit. Pînă la urmă a scos o hîrtie şi mi-a citit din ea. Era vorba de nişte nopţi îngrozitoare, de ploaie şi stele, de negură şi veşnicie, de sînge, de un duh care cheamă mîntuirea, de un diavol în creier şi de o duzină de şerpi, mă rog, tot lucruri învălmăşite, care nu se potrivesc între ele. Zău că nu ştiam ce să fac, să rîd sau să plîng.

Nu mai încăpea îndoială: vorbise cu William Ohlert, iar escrocul de Gibson îşi schimbase iarăşi numele. Probabil că nici Gibson nu era numele lui autentic. Ticălosul era într-adevăr cam smead la faţă ca un creol; doar îl văzusem cu ochii mei. Poate că era chiar din Mexic şi îl chema Gavilano, nume sub care îl cunoscuse Cortesio. In limba spaniolă gavilano înseamnă uliu, ceea ce i se potrivea de minune.

Voiam să ştiu înainte de toate ce pretext folosise escrocul ca să-l aducă pe William încoace. Trebuie să fi născocit ceva foarte ispititor pentru tînărul monoman, ceva în legătură cu ideea ce-l obseda de a scrie o dramă despre un poet nebun.

Poate