— În ce limbă v-aţi întreţinut cu Ohlert?

— În germană. Stăruia foarte mult asupra unei tragedii pe care voia s-o scrie. Cică era nevoie să treacă el însuşi prin toate întîmplările ce urma să le povestească.

— De necrezut!

— De ce adică de necrezut, sir? Ţicneala constă tocmai în faptul că te urmăresc nişte gînduri care nici nu i-ar trece prin cap unui om sănătos. La fiecare trei vorbe pomenea de o señorita Felisa Perilla, pe care, cică, o va răpi cu ajutorul prietenului său.

— Ei, asta e într-adevăr nebunie! Dacă omul şi-a vîrît în cap că trebuie să trăiască aievea tragedia eroilor săi, atunci e cazul să fie împiedicat. Sper că se mai află aici, în La Grange?

— Nu. A plecat ieri, împreună cu señor Cortesio, la ferma lui Hopkins. De acolo, ia drumul spre Rio Grande.

— Neplăcută afacere, foarte neplăcută! Trebuie să mergem pe urmele sale. Dacă se poate, încă azi. Ştiţi cumva unde ne putem face rost de nişte cai buni?

— Chiar la señor Cortesio. Are în permanenţă cai pregătiţi pentru oamenii ce urmează să treacă la Juárez. Dar nu v-aş sfătui să porniţi noaptea. Nu cunoaşteţi drumul şi aţi avea nevoie de o călăuză greu de găsit la ora asta.

— Totuşi, poate găsim. Să facem pe dracu-n patru şi să nu mai întîrziem. Mai întîi, să vorbim cu Cortesio. A trecut de zece, trebuie să se fi întors acasă. V-aş ruga să ne arătaţi locuinţa lui.

— Cum doriţi, sir, cu plăcere.

Cînd să ne ridicăm de pe scaune, auzirăm tropot de copite în faţa localului şi, după cîteva momente, apărură noi clienţi. Spre mirarea mea şi, desigur, cu destulă nelinişte, recunoscui în acei oameni vreo nouă sau zece din indivizii cărora căpitanul vasului le oferise plăcuta ocazie de a se "salva" pe mal. Păreau să-i cunoască pe ceilalţi cheflii, care îi salutară zgomotos. Din schimbul lor de cuvinte aflarăm că erau aşteptaţi. Cum toată lumea îi asalta cu întrebări, nici nu avură cînd să ne bage în seamă, ceea ce, fireşte, ne convenea foarte mult. Nu doream defel să le atragem atenţia asupra noastră. Rămaserăm deocamdată tot la masa lui Lange. Ca să ieşim, ar fi trebuit să trecem pe lîngă ei şi, fără îndoială, am fi fost provocaţi. Aflînd cine sînt indivizii, bătrînul Lange împinse uşa ce ne despărţea de odaia cea mare, lăsînd-o numai niţel crăpată, cît să putem auzi discuţia lor. Ca o măsură de precauţie în plus, schimbarăm între noi locurile; eu mă aşezai cu spatele spre odaia vecină.

— E mai bine să nu vă vadă la faţă, sublinie fierarul. Las' că nici pînă acum atmosfera nu era prea simpatică pentru noi; dar dacă ăştia vă observă şi pe dumneavoastră, "spionii", atunci scandalul e gata.

— Toate bune, răspunse Old Death, numai că nu ne prea convine să stăm aici pînă după plecarea lor! Trebuie să ajungem cît mai repede la Cortesio.

— O facem şi pe asta, sir. Vă arăt eu o ieşire dosnică.

Old Death îşi roti ochii prin încăpere, apoi întrebă:

— Cum aşa? Nu văd altă ieşire decît prin odaia din faţă.

— Pe aici, lămuri Lange arătînd fereastra. Pe aici o să ieşim mai comod.

— Vorbiţi serios? Se miră bătrînul cercetaş. Sau v-aţi speriat chiar de-a binelea? S-o ştergem englezeşte? Dar ce sîntem noi, şoareci care dispar în găuri de frica pisicii? Ne-am face de rîs!

— Eu nu prea ştiu ce-i frica. Totuşi, ţin minte zicala din bătrîni, cum că fuga-i ruşinoasă, dar sănătoasă. Nu e vorba de teamă, ci de prevedere. Gaşca de dincolo ne întrece de zece ori ca număr. Derbedeii sînt dezlănţuiţi, porniţi pe scandal, ne-ar bara trecerea. Şi cum nici eu, nici dumneavoastră nu ne-am lăsa călcaţi pe coadă, ar ieşi o scărmăneală cumplită. Mă descurc eu, nu-i vorbă şi cu o liotă întreagă, dacă e pe bătaie, pe pumni, pe ciomăgeală. Nu uitaţi că sînt fierar şi ştiu să izbesc Cu ciocanul în moalele capului. Dar pistolul e o armă perfidă. Orice sfrijit şi laş te poate ucide cu un glonţ cît un bob de mazăre, chiar dacă ai fi cel mai curajos dintre uriaşi. De aceea e mult mai înţelept s-o ştergem pe fereastră şi să-i lăsaţi cu buzele umflate...

Mă gîndeam în sinea mea că omul acesta cumpănit judecă bine.

Şi Old Death recunoscu, după o scurtă pauză:

— În sfîrşit, ideea nu e dintre cele mai proaste. Accept propunerea. Sînt gata să-mi strecor prin fereastră lăboaiele cu toate anexele lor. I-auzi cum mai zbiară păcătoşii! Cred că istorisesc păţania de pe vapor.

Aşa era. Noii veniţi vorbeau de călătoria lor, de Old Death, de Winnetou, de mine, de căpitan şi de stratagema lui. Numai că nu erau încă hotărîţi asupra modului cum aveau să se răzbune. Cei şase rowdy şi unii partizani de-ai lor voiseră să aştepte pe mal întoarcerea vaporului, în schimb, alţii se opuseseră acestui plan.

— Doar nu era să stăm acolo pînă la paştele-cailor, explică unul dintre aceştia. Trebuia să venim încoace. Eram aşteptaţi. Noroc că am găsit în apropiere o fermă şi am luat caii cu împrumut.

— Cu împrumut? Rîse altul.

— Da, în felul nostru, fireşte. Dar erau prea puţini. Am fost nevoiţi să călărim cîte doi pe un cal. Mai tîrziu s-au îndreptat lucrurile. Am dat şi de alte ferme, aşa că, pînă la urmă, ne-am putut cocoţa fiecare pe gloaba lui.

Un hohot general salută isprava cu furtul cailor. Apoi povestitorul schimbă vorba:

— Şi aici? E totul în regulă? L-au găsit pe...?

— Găsit.

— Şi hainele?

— Am adus două lăzi pline; cred că e de ajuns.

— Va fi o plăcere! Dar şi spionii aceia şi căpitanul trebuie să-şi primească porţia. Vasul a acostat aici pentru noapte, deci căpitanul va fi uşor de găsit. De altfel, nici dibuirea celor doi spioni şi a indianului nu ne va cere prea mult timp. Îi recunoşti de la o poştă. Unul poartă costum nou de vînătoare. Umblă amîndoi pe jos, n-au cai, însă duc cîte o şa în spinare.

— Cîte o şa? Răsună un glas entuziast.