Restul nu se mai auzi. Discuţia continuă aproape în şoaptă.

— Domnilor, constată fierarul Lange, e cazul s-o luăm din loc. în cîteva minute haimanalele vor veni peste noi. Ieşiţi mai întîi dumneavoastră. Şeile vi le dăm prin geam.

Omul avea dreptate. Fără nici o jenă, mă grăbii să sar afară; Old Death mă urmă. Apoi Lange şi fiul său ne deteră lucrurile, sărind şi ei pe fereastră.

Ne găseam în faţa clădirii, într-o grădiniţă împrejmuită cu un gard.

Păşirăm peste el şi numaidecît observarăm că şi ceilalţi cetăţeni care şezuseră în odăiţa din fund se strecoară afară pe fereastră. Probabil că nici ei nu se aşteptaseră la un tratament prea amabil din partea secesioniştilor, preferînd să ne urmeze exemplul.

— Ai-ai, se bucură Lange, ce mai guri or să caşte dumnealor cînd vor constata că păsărelele au zburat din colivie! Le-am făcut-o, pe onoarea mea!

— Totuşi, mare ruşine! Bombăni Old Death. Parcă-mi şi sună în urechi rîsul şi batjocurile lor!

— Lăsaţi-i să se veselească acum! Cine rîde la urmă rîde mai bine.

Vor mai fi ocazii să vă dovedesc că nu mă tem de ei, dar păruiala în cîrciumă nu-mi convine.

Cei doi fierari stăruiră să ne ducă ei şeile; nu înţelegeau ca musafirii lor să care asemenea poveri.

După puţin, ne oprirăm între două case. Uşa din stînga era învăluită În beznă; dincolo mijea lumină prin crăpătura oblonului.

— Señor Cortesio s-a întors, constată Lange. Casa de colo, unde se vede lumină, e a lui. Bateţi în uşă şi vă va deschide. După ce terminaţi discuţia, veniţi dincoace, la noi şi bateţi la geamul de lîngă uşă. Pînă atunci vă pregătim o gustare.

Plecară spre casa lor, iar Old Death şi cu mine o cotirăm la dreapta. La primul nostru semnal uşa se crăpă puţin şi cineva întrebă:

— Acolo cine?

— Doi prieteni, răspunse Old Death. Señor Cortesio e acasă?

— Ce dorim de la señor?

După vorbă, omul de la uşă părea si fie un negru.

— Am venit în legătură cu o afacere.

— Ce fel afacere? Spune, altfel nu intră.

— Ne-a trimis master Lange.

— Massa Lange? Atunci bun. Putem intră. Stai puţin! Închise uşa, dar reveni în scurt timp!

— Poftim, intră! Señor spune vrea vorbit cu străini.

Printr-un coridor îngust păşirăm într-o mică încăpere care putea fi odaia de lucru. Un birou-pupitru, o masă şi cîteva scaune de lemn alcătuiau mobilierul. Lîngă pupitru, privind spre uşă, stătea un bărbat înalt şi uscăţiv. Se vedea cît de colo că e spaniol.

— Buenos tardes! Bună seara! Răspunse el politicos la salutul nostru. V-a trimis señor Lange? Pot să ştiu ce vă aduce la mine, señores?

Eram curios ce va răspunde Old Death. Îmi spusese încă de afară să las convorbirea pe seama lui.

— Ar putea să fie o afacere, sau, eventual, numai o informaţie, señor. Nici noi nu ştim încă precis, spuse bătrînul.

— Vom vedea. Luaţi loc şi serviţi cîte un cigarillo. Ne întinse tabachera cu ţigări şi scapără bricheta. Nu-l puturăm refuza. Un mexican nu concepe o discuţie, mai ales una de afaceri, fără fum de ţigară.

Old Death, căruia o priză de tabac i-ar fi fost înzecit mai plăcută decît cea mai fină havană, trase din acel cigarillo subţire şi-l dădu gata din cîteva fumuri. Eu, în schimb, fumam mai pe îndelete.

— De fapt, ceea ce ne aduce aici, începu Old Death, nu prezintă cine ştie ce importanţă. Am ales această oră tîrzie numai pentru că mai devreme nu eraţi de găsit şi nu ne-ar fi convenit să amînăm vizita noastră pînă mîine. Situaţia de aici nu ne îmbie la un popas mai lung. Avem intenţia să trecem în Mexic şi să ne punem la dispoziţia lui Juarez. Bineînţeles că aşa ceva nu se face fără măsuri prealabile.

Trebuie să ne asigurăm întrucîtva că vom fi primiţi cu bunăvoinţă.

De aceea am luat unele informaţii discrete şi astfel am aflat că aici, în La Grange, se fac recrutări. Ne-a fost pomenit numele dumneavoastră, señor şi de aceea am ţinut să vă vedem. Poate aveţi amabilitatea să ne spuneţi dacă ne aflăm pe drumul cel bun.

Mexicanul nu răspunse imediat. Ne cîntări o vreme şi ochii lui parcă se opriră cu satisfacţie asupra mea; eram tînăr şi voinic. Old Death trebuie să-i fi plăcut mai puţin. Trupul lui costeliv, aplecat, nu părea să reziste la mari eforturi. În cele din urmă, Cortesio întrebă:

— Cine v-a indicat numele meu, señor?

— Un bărbat cu care ne-am întîlnit pe vapor, minţi Old Death.

Am dat apoi, din întîmplare, peste master Lange, care ne-a informat că nu vă putem găsi acasă înainte de ora zece. Noi sîntem din Nord şi am luptat împotriva Sudului. Avem, aşadar, destulă experienţă militară ca să putem fi de folos domnului preşedinte al Mexicului.

— Hm! Toate-s bune, señor, dar vă spun cinstit că nu-mi faceţi impresia unui om care ar putea înfrunta greutăţile îi privaţiunile ce vă aşteaptă.

— Aţi vorbit foarte sincer, señor, zîmbi Old Death. Cred însă că ar fi suficient să-mi spun numele pentru a vă convinge că sînt cît se poate de apt pentru o asemenea sarcină. Mi se spune îndeobşte Old Death.

— Old Death! Exclamă surprins Cortesio. E posibil? Sînteţi într-adevăr faimosul cercetaş care le-a dat atîta de furcă celor din Sud?

— Eu sînt. Mă puteţi recunoaşte după fizionomie.

— Desigur, desigur, señor! Eu sînt, în general, foarte prudent. Nimeni din afară nu trebuie să afle că fac recrutări pentru Juarez; mai ales acum mă păzesc înzecit. Totuşi, în cazul lui Old Death, nu văd de ce m-aş ţine în rezervă. De aceea vă răspund sincer că aţi fost îndreptaţi pe calea cea bună. Sînt bucuros să vă recrutez imediat; vă pot asigura chiar un rang corespunzător; un om ca Old Death trebuie, fireşte, apreciat la valoarea lui; doar nu-l vom înrola ca ostaş de rînd!

- Sper şi eu, señor. Iar în ce-l priveşte pe tovarăşul meu, chiar dacă pentru început va fi simplu soldat, sînt sigur că va avansa rapid, în ciuda tinereţii sale, a ajuns printre aboliţionişti la rangul de căpitan.

Numele, Müller, nu spune mult, dar e foarte probabil că aţi auzit de el.