— Nu ştii ce-i trenu? întrebă râzând jupan Dămian.

  — Ştim, rosti moale comisul.

  — Eu nu ştiu! icni îndărătnic ciobanul. Cine ştie ce ticăloşie nemţască a mai fi!

  — Adevărată ticăloşie şi drăcie… râse cu voie-bună negustorul. Sunt un fel de căsuţe pe roate, şi roatele acestor căsuţe îmbucă pe şine de fier. Ş-aşa, pe şinele acelea de fier, te trage cu uşurinţă o maşină, care fluieră şi pufneşte de-a mirare; şi umblă singură cu foc.

  — Fără cai? întrebă Moş Leonte.

  — Fără.

  — Asta n-oi mai crede-o eu! mormăi ciobanul. Iar moş Leonte îşi făcu cruce.

  — De ce să nu credeţi? se amestecă împăciuitor comisul. Eu am mai auzit de asta şi trebuie să credem. De văzut însă n-am văzut.

  — Ba eu am văzut cum vă spun, stărui cu veselie negustorul. Maşina umblă singură cu foc şi trage după dânsa toate căsuţele. Apoi în acele căsuţe sunt ori oameni, ori mărfuri. Şi batalii de la Tighina i-am încărcat în acele căsuţe. Şi merg foarte bine, fără scuturătură şi fără necaz; numai câte-un huiet mare de trebuie să grăiască oamenii unii cu alţii tare, ca surzii.

  — Hm! mormăi ciobanul. Ş-ai umblat dumneata în căruţa aceea cu foc?

  — Am umblat; de ce să se mire omul de asta, când am văzut şi alte lucruri mai de mirare?

  — Care lucruri mai de mirare?

  — Apoi să vedeţi. Pe-acolo, prin ţara nemţască, târgurile-s toate alcătuite din case cu câte patru şi cinci rânduri.

  — Adică din case una peste alta? Am mai auzit eu de asta şi n-am vrut să cred.

  — Apoi de ce să nu crezi, dac-aşa-i acolo? Da’ eu nu m-am mirat prea tare de asta, cât de alta. C-am văzut uliţi dintr-o singură bucată de piatră…

  Noi ne privirăm în tăcere la aceste vorbe.

  — Da. Ş-apoi ies nemţii, boieri şi cucoane, şi se plimbă pe marginea uliţii. Cucoanele au toate pălării, iar boierii toţi au ceasornic. Nu numai boierii ci şi lucrătorii mai săraci.

  — De ceasornice nu mă mir… întrerupse moş Leonte; dar femeile cu pălării, drept să-ţi spun, mie nu-mi plac.

  — Ei, ce să-i faci? îl mângâie comisul. Aşa-s pe-acolo năravurile oamenilor. Şi ce-ai mai văzut, cinstite jupâne Dămian?

  — Apoi altceva n-am văzut nimica, fărădecât mare iarmaroc, acolo la Lipsca. Mare iarmaroc cât lumea asta, şi comedii, şi muzici, şi nemţăria pământului bând bere. Cine n-a gustat, oameni buni, asemenea băutură, să nu fie cu părere de rău. Căci e-un fel de leşie amară.

  — Aşa? se veseli comisul. Şi ei nu ştiu ce-i vinul?

  — Or fi ştiind; dar eu vin ca la noi n-am văzut şi i-am dus dorul.

  — Aşa? Şi de mâncat ce-ai mâncat? Eu socot, cinstite jupâne Dămian, că te-ai ferit şi de mâţă, şi de broască, şi de guzgan.

  Ciobanul stupi cu putere într-o parte şi se şterse la gură cu amândouă mânecile tohoarcei.

  — Nu m-am ferit aşa de tare, vorbi negustorul, căci n-am prea văzut aceste dihănii. Dar cartofe, sodom şi carne fiartă de porc ori de vacă.

  — Carne fiartă? se miră căpitanul Isac.

  — Da, carne fiartă. Şi bere de-aceea de care vă spun.

  — Vrasăzică, urmă mazâlul, pui în ţiglă n-ai văzut?

  — Nu prea.

  — Nici miel fript tâlhăreşte şi tăvălit în mojdei?

  — Asta nu.

  — Nici sarmale?

  — Nici sarmale, nici borş. Nici crap la proţap.

  — Doamne fereşte şi apără! se cruci moş Leonte.

  — Apoi atuncea, urmă căpitanul Isac, dacă nu au toate acestea, nici nu-mi pasă! să rămâie cu trenul lor şi noi cu ţara Moldovei.

  Fiind prea veseli cu toţii de asemenea cuvinte, am închinat ulcelele cătră giubeaua, cătră barba şi cătră obrazul bucălat al lui jupan Dămian Cristişor. Ş-am răcnit cu mare larmă, felurit, fiecare-n legea lui.

  — Altfel nemţii aceia au şi lucruri bune, urmă a tâlcui cu îngăduinţă negustorul. Mai întâi şi mai întâi la dânşii învăţătura-i la mare cinste.

  — Iaca asta nu-i rău, întări comisul.

  — În tot târgu, în tot satu, cinstite comise Ioniţă, în tot târgu, în tot satu – şcoală şi profesori. Şi toată lumea la carte.

  — Atunci oile cine le păzeşte? mârâi ciobanul; iar noi iarăşi ne-am veselit.

  — Toată lumea la carte, şi băieţi şi fete.

  Comisul se încruntă:

  — Cum şi fete? Asta iar îi rânduială care trebuie să rămâie la dânşii.

  Noi cu toţii am fost, se-nţelege, de părerea comisului. Şi iar am strigat, ca să s-audă până-n ţara nemţască.

  Negustorul fiind într-o cumpănă mai dreaptă decât a noastră, a zâmbit ş-a aşteptat să ne liniştim. Iar după ce ne-am liniştit, a urmat:

  — Şi mai au acei nemţi, cinstite căpitane, lucru bun rânduială şi legea. Eu am cunoscut acolo un morar care s-a judecat pentr-un petic de moşioară cu împăratul. Şi dac-a avut dreptate, judecătorii i-au dat dreptate împotriva împăratului.

  — Asta eu iar n-oi crede-o ca şi căruţa cu foc! a strigat din nou Constandin ciobanul.

  — Ba eu cred şi-mi plăce şi asta, i-a întors răspuns răzăşul.

  — Aşa că, prea cinstite comise, stând eu acolo trei săptămâni şi văzând multe, nici mie nu mi-a plăcut aflându-i iritici. Însă altfel cred tot în Domnul nostru Isus Hristos.

  — Atunci cum îs iritici?

  — Îs iritici precum mi-a spus mie părintele Mardare de la Trei-Sfetite.

  — Apoi atunci tot iritici-s şi n-am ce le face! se învoi comisul.

  Şi părându-ne tare rău pentru asemenea cusur al nemţilor, l-am lăsat pe negustor să-şi isprăvească istorisirea călătoriei lui.

  — Ş-am umblat, zise el, la nemţi pe drumuri şi-n târguri şi nime nu mi-a făcut nici o