şi mutând cutiile din loc. Se şterse încet la ochi. Pe fereastră pătrundea zgomotul traficului. Încercă să-şi aducă aminte de când nu mai plânsese de faţă cu maică-sa. Îi veni din nou în minte pisica moartă. Maică-sa avea dreptate. Era obosit. Nu mai fusese niciodată aşa de obosit. Se culcă şi dormi aproape optsprezece ore. CAPITOLUL 6

Aproape de apusul soarelui, Frannie ieşi în grădina din spatele casei, unde tatăl ei plivea cu migală mazărea şi fasolea. Ea era un copil făcut târziu. Acum tatăl ei avea peste şaizeci de ani, iar părul alb îi ieşea de sub şapca de baseball de care nu se despărţea niciodată. Maică-sa se dusese la Portland să-şi cumpere nişte mănuşi albe. Cea mai bună prietenă a lui Fran din copilărie, Amy Lauder, avea nuntă la începutul lunii viitoare.

Rămase câteva clipe tăcută în spatele părintelui ei, cu sufletul plin de iubire faţă de el. În acest moment al zilei, lumina avea o anume culoare care îi plăcea extraordinar de mult şi care o ducea cu gândul la eternitate, deşi era legată de unul dintre cele mai efemere fenomene din statul Maine, anume începutul verii. Era suficient să se gândească la această lumină în mijlocul lui ianuarie pentru ca inima să-i fie cuprinsă de alean. Lumina după-amiezilor de început de vară, chiar înainte de a aluneca spre întuneric, învăluia atâtea lucruri minunate: baseball în parcul de la Little League, cu Fred aşteptându-şi rândul la bătaie, căci era întotdeauna al treilea; pepene verde; porumb fiert; ceai rece în pahare ţinute la gheaţă; copilărie.

Frannie îşi drese puţin glasul.

― Ai nevoie de o mână de ajutor?

El se întoarse zâmbind.

― Bună, Fran. M-ai prins muncind, este?

― Păi să ştii!

― Maică-ta s-a întors? Se încruntă o clipă, apoi figura i se însenină iarăşi. Stai puţin, de-abia a plecat, nu? Sigur că da, dă-mi şi tu o mână de ajutor, dacă vrei. Numai să nu uiţi să te speli bine după aceea.

― Mâinile unei doamne îi trădează deprinderile, spuse Fran vag ironic, pufnind apoi în râs, şi Peter se strădui s-o măsoare dezaprobator, dar fără prea mult succes.

Îşi alese un strat de alături, se lăsă jos şi începu să plivească. Vrăbiile ciripeau, iar dinspre US1, care trecea nu departe de casa lor, venea vuietul neîntrerupt al maşinilor. Traficul nu atinsese încă ritmul din iulie, când pe distanţa de aici şi până la Kittery se petrecea câte un accident mortal aproape în fiecare zi.

Peter îi povesti ce făcuse în ziua respectivă, în timp ce ea îi punea, conştiincios, întrebările cuvenite, făcând uneori şi semne din cap. Concentrat asupra muncii, nu avea cum să vadă semnele ei, în schimb putea să-i urmărească umbra, cu coada ochiului. Era mecanic într-o mare fabrică de piese de schimb pentru automobile din Sanford, cea mai mare firmă auto la nord de Boston. Avea şaizeci şi patru de ani şi-şi începea în curând ultimul an de muncă dinaintea pensiei. Un an scurt, pe deasupra, pentru că adunase patru săptămâni de concediu pe care plănuia să şi le ia în septembrie, după ce trecea sezonul. Pensionarea îl preocupa foarte mult. Încerca să nu se gândească la viitor ca la o vacanţă fără de sfârşit, îi spuse el; avea destui prieteni care ieşiseră la pensie şi de la care aflase că nu e nici pe departe aşa. În ce-l priveşte, nici nu se va plictisi, ca Harlan Enders, şi nici nu va ajunge atât de scandalos de sărac, ca bietul Paul Caron, care n-a lipsit toată viaţa lui nici măcar o singură zi de la magazin, şi cu toate astea el şi cu nevastă-sa au fost siliţi să-şi vândă casa şi să se mute la fiica lor.

Peter Goldsmith nu era încântat de modul de funcţionare a protecţiei sociale; nu avusese niciodată încredere, nici măcar în zilele când sistemul încă nu începuse să se prăbuşească sub povara recesiunii, a inflaţiei şi a numărului tot mai mare de oameni care beneficiau de pe urma lui. Nu existau prea mulţi democraţi în Maine prin anii treizeci şi patruzeci, îi povesti fiică-sii, care-l urmărea atent, dar bunicul ei fusese unul dintre aceştia, iar taică-su moştenise şi el aceeaşi opţiune politică. În perioada cea mai prosperă din Ogunquit, cei din familia Goldsmith ajunseseră un soi de paria. Dar părintele ei avea o vorbă ce se dovedea mai înţeleaptă decât toată filozofia republicanilor din Maine: nu te încrede în domnii acestei lumi, deoarece ei, precum şi guvernele lor, or să ţi-o tragă, acum şi pururi şi-n vecii vecilor.

Frannie izbucni în râs. O amuza nespus să-l audă pe tatăl ei vorbind astfel. I se întâmpla foarte rar, deoarece soţia lui nu-l lăsa niciodată să spună ce are pe suflet, retezându-i întotdeauna vorbele cu limba ei înveninată.

― Trebuie să ai încredere numai în tine, continuă el, cât despre domnii acestei lumi, pe ei trebuie să-i laşi să se descurce cum or şti mai bine cu cei care i-au ales. De cele mai multe ori, lucrurile nu ies prea grozav, dar asta nu prea are importanţă; pentru că se merită unii pe alţii. Soluţia sunt banii, o dăscăli el pe Frannie. Will Rogers era de părere că pământul ar fi cel mai bun, pentru că e singurul pe care nu-l mai fabrică nimeni, dar chestia asta este valabilă şi pentru aur şi argint. Cel care iubeşte banii este un ticălos şi ar trebui să-l urâm. Cel ce nu poate să aibă grijă de ei este un prost. Nu-l urăşti, dar trebuie să-ţi fie milă de el.

Fran se întrebă dacă se referea la bietul Paul Caron, prietenul lui de pe vremea când Fran nu se născuse încă, dar hotărî că era mai bine să nu întrebe.

În orice caz, ea ştia şi nu mai dorea să audă încă o dată de la tatăl ei că pusese suficient la ciorap în anii cei buni ca să se poată descurca acum. Îi spuse, în schimb, că ea nu însemnase niciodată o povară pentru ei, indiferent dacă timpurile fuseseră bune sau rele, iar el se mândrea că le putea zice prietenilor că o ţinuse în şcoală. Acolo unde nu mai