ajutaseră banii lui sau mintea ei, le zicea el, Fran procedase după vechea reţetă: se vârâse în jug şi trăsese din răsputeri. Ca să poţi răzbate prin toată porcăria din ţara asta trebuie să munceşti, să munceşti din greu. Maică-sa nu înţelegea întotdeauna cum devine chestia asta. Viaţa femeilor s-a schimbat, indiferent dacă le convine sau nu, iar Carla nu voia să priceapă de ce Fran nu aleargă să se mărite.

― Iată că Amy Lauder se căsătoreşte, spuse Peter, şi maică-ta îşi face socoteala: „Asta ar trebui să facă şi Fran a mea. Amy este drăguţă, dar dacă le pui alături, Amy Lauder arată ca un blid vechi şi crăpat.” Aşa a fost obişnuită să gândească, după criteriile astea, de când e ea, iar acum nu se mai poate schimba. Prin urmare, dacă voi două vă mai loviţi una de alta şi scoateţi scântei, ca atunci când se loveşte oţelul de cremene, de-asta se întâmplă. Nu e nimeni de vină. Trebuie să ţii cont, Fran, că e prea bătrână să se mai schimbe, dar şi tu eşti de-acum suficient de mare să pricepi.

Din acest punct divagă iarăşi, îi vorbi despre serviciul lui, povestindu-i cum unul dintre colegi fusese la un pas să-şi piardă degetul mare într-o presă, pentru că mintea-i era la biliard, uitând că-şi ţinea palma chiar sub berbec. Din fericire, Lester Crawley îl trăsese la timp. Dar, adăugă el, într-o bună zi Lester Crawley nu se va mai afla acolo. Oftă, ca şi cum şi-ar fi adus aminte că nici el nu se va mai afla acolo multă vreme, apoi se lumină la faţă şi se porni să-i spună ce-i trecuse lui prin cap, şi anume să ascundă antena maşinii în ornamentul capotei.

Trecea cu uşurinţă de la un subiect la altul, cu vocea lui caldă şi mângâietoare. Umbrele li se lungiră, întinzându-se peste tot mai multe straturi. Se lăsase fermecată, aşa cum i se întâmpla întotdeauna şi, deşi venise pentru a-i spune ceva, se trezise ascultându-l. N-o plictisea niciodată. Din câte ştia ea, nu plictisea pe nimeni, cu excepţia Carlei, poate. Avea un talent înnăscut de povestitor.

Deodată, îşi dădu seama că se oprise din vorbit. Se aşezase pe-o piatră, la capătul stratului, îndesându-şi tutun în pipă şi uitându-se la ea.

― Ce-ai pe suflet, Frannie?

Îi aruncă o privire posacă, neştiind cum să procedeze. Ieşise afară anume ca să-i mărturisească totul, dar acum nu mai era atât de sigură că va fi în stare. Tăcerea dintre ei devenea tot mai mare şi mai adâncă, se transforma încet într-o prăpastie în care n-avea de gând să cadă. Se hotărî brusc.

― Sunt însărcinată, spuse ea simplu.

Se opri din treaba lui şi o cercetă.

― Însărcinată, repetă el, de parcă nu ar mai fi auzit cuvântul în viaţa lui, apoi continuă. Vai, Frannie... e cumva o glumă? Sau vreun joc?

― Nu, tată.

― Ai face bine să vii aici şi să te aşezi lângă mine.

Ascultătoare, ea se apropie şi se lăsă pe piatră. Alături era un zid din bolovani care despărţea lotul lor de terenul municipal, cu care se învecinau. Dincolo de zid exista un gard viu, încurcat şi sălbăticit, care răspândea un parfum dulce. Simţea cum îi zvâcneşte sângele în tâmple şi avea o senzaţie de vomă.

― Eşti sigură?

― Foarte sigură.

Apoi, fără absolut nicio urmă de artificiu, pur şi simplu nereuşind să se abţină, izbucni într-un plâns nestăvilit, hohotind şi suspinând. El o îmbrăţişă şi rămaseră aşa foarte multă vreme, după aprecierea ei. Când lacrimile se potoliră, fata se sili să-i pună întrebarea care o preocupa cel mai mult.

― Tată, mai ţii la mine?

― Cum? Se uită la ea, mirat. Da, ţin la tine, Frannie.

Asta o făcu din nou să plângă, dar de această dată el o lăsă să se descurce singură, în timp ce-şi aprindea pipa. Tutunul parfumat se înălţa încet, mânat de adierea uşoară.

― Te-am dezamăgit?

― Nu ştiu. E pentru prima oară când fiica mea este însărcinată şi încă nu ştiu foarte bine cum să reacţionez la chestia asta. E vorba de băiatul acela, Jess?

Ea îi făcu semn că da.

― L-ai anunţat?

Ea repetă semnul.

― Şi ce-a zis?

― A zis că vrea să se căsătorească. Sau să dea banii pentru avort.

― Căsătorie sau avort, zise Peter Goldsmith, trăgând din pipă. Hotărât băiat, ce să zic.

Frannie îşi privi mâinile răşchirate pe jeanşi. Intrase murdărie în micile încreţituri de la încheieturile degetelor şi pe sub unghii. Mâinile unei doamne spun totul despre obiceiurile ei, îi răsună în urechi mustrarea maică-sii. O fiică însărcinată. Va trebui să renunţ la participarea mea în comitetul parohial. Mâinile unei doamne...

― Nu vreau să pară că-mi bag nasul în nişte intimităţi care nu mă privesc, dar nu cumva el... sau tu... n-aţi fost atenţi?

― Eu aveam pastile anticoncepţionale. Dar n-au avut efect.

― Asta înseamnă că, dacă se poate vorbi de o vină, aţi împărţi-o amândoi, spuse el, privind-o de-aproape. Iar eu nu pot să fac una ca asta, Frannie. Nu pot să acuz pe nimeni. Când ai ajuns la şaizeci şi patru de ani, ai cam uitat ce înseamnă să ai douăzeci şi unu. Aşa că nu vom vorbi despre vinovăţie.

Ea simţi o imensă uşurare şi apoi un început de leşin.

― Mamă-ta o să-ţi ţină o mulţime de lecţii pe tema vinovăţiei, iar eu unul n-am de gând s-o opresc, dar să ştii că, în ceea ce mă priveşte, nu gândesc ca ea. Înţelegi lucrul acesta?

Ea încuviinţă din cap. Tatăl ei nu mai încerca de mult să i se opună soţiei lui. Sau nu pe faţă, în orice caz. Avea o limbă îngrozitor de ascuţită. Iar când i se împotrivea cineva, exista riscul să-şi piardă total controlul, aşa-i spusese el odată lui Frannie. Iar atunci când îşi pierdea controlul, era în stare să arunce cuvinte atât de grele, încât scuzele tardive nu mai puteau închide rănile pe care apucaseră să le deschidă. Frannie bănuia că tatăl ei fusese silit, cu mulţi ani în urmă, să ia o hotărâre: fie să se opună în continuare, ceea ce ar fi dus la divorţ, fie să cedeze. El alesese cea de-a doua soluţie, dar în condiţii pe care le stabilise singur.

― Eşti sigur că vei fi în stare să nu te-amesteci, tată? îl întrebă