― Îmi ceri cumva să fiu de partea ta?

― Nu ştiu.

― Cum ai de gând să procedezi?

― Te referi la mama?

― Nu. Mă refer la tine, Frannie.

― Nu ştiu.

― Te căsătoreşti cu el? Decât vai de mine, mai bine vai de noi, sau cel puţin aşa se zice.

― Nu cred că pot. Mi se pare că nu mai sunt îndrăgostită de el, dac-am fost vreodată.

― Copilul?

Pipa lui trăgea acum bine, iar fumul înmiresma şi mai tare aerul verii. Umbrele se adunau în cotloanele grădinii, iar greierii îşi începuseră cântecul.

― Nu, nu din cauza copilului. S-ar fi întâmplat oricum. Jesse este...

Lăsă cuvintele în suspensie, încercând să pună degetul pe ceea ce avea să-i reproşeze lui Jesse, acel lucru pe care risca să-l treacă cu vederea din cauza iureşului stârnit de copil... starea de criză în care ea trebuia să ia decizii şi să iasă de sub umbra ameninţătoare a mamei ei. Mama ei, care acum era într-un magazin universal şi cumpăra mănuşi pentru nunta prietenei din copilărie a lui Fran. Cusurul pe care-l putea îngropa acum şi care ar fi rămas ascuns vreme de şase, şaisprezece sau douăzeci şi şase de luni, ca apoi să iasă la lumină şi să se năpustească asupra amândurora. Cine se căsătoreşte în grabă are tot timpul să se căiască. Asta era una dintre zicalele preferate ale maică-sii.

― E slab, continuă ea. Mai bine de-atât nu pot explica.

― Nu poţi să te bizui pe el până la capăt, aşa-i, Frannie?

― Da, spuse, gândindu-se că tatăl ei se apropiase mai mult decât ea de miezul chestiunii. Nu avea încredere în Jesse, care venea dintr-un mediu bogat, dar purta cămaşă albastră simplă, din poplin. Jesse este bine intenţionat, continuă Fran. Se străduieşte să se poarte corect; îşi dă toată silinţa. Dar... ne-am dus la o seară de poezie, acum două semestre. Respectivul poet se numeşte Ted Enslin. Sala era plină ochi. Toată lumea îl asculta solemn... foarte atent... să nu scape niciun cuvânt. Iar eu... mă ştii pe mine...

El îi puse mâna pe umăr, consolând-o:

― Pe Frannie a apucat-o râsul.

― Mda. Chiar aşa. Cred că mă cunoşti foarte bine.

― Te cunosc, cât de cât.

― M-a apucat – chicoteala, vreau să zic – aşa, din senin. Îmi venea mereu în minte: „E un pârlit, e un pârlit, ne-am strâns cu toţii ca să-l ascultăm pe pârlitul ăsta.” A căpătat şi un ritm, de parcă era o melodie ascultată la radio. Iar pe mine m-a pufnit râsul. Fără să vreau. Poezia domnului Enslin nu mă deranja cu nimic, o consider foarte bună, şi nici înfăţişarea lui... Ci felul în care ceilalţi îl priveau pe el.

Se uită la taică-su, curioasă să-i vadă reacţia, însă acesta se mulţumi să-i facă semn să continue.

― În orice caz, a trebuit s-o şterg de-acolo. Adică a trebuit neapărat. Iar Jesse s-a înfuriat îngrozitor. Şi sunt convinsă că pe bună dreptate... a fost un gest copilăresc, un sentiment copilăresc, sunt sigură... dar mi se-ntâmplă destul de des să mă găsesc în postura asta. Nu întotdeauna. Sunt în stare să duc şi eu un lucru la bun sfârşit...

― Da, sigur că da.

― Dar câteodată...

― Câteodată te vizitează Regele Râs, iar tu faci parte din acea categorie de oameni care nu pot să-l alunge, spuse Peter.

― Cred că aşa este. În orice caz, Jess este altfel. Iar dac-am fi căsătoriţi... mi-ar aduce mereu aminte de acest oaspete nedorit pe care eu îl primesc în casă. Nu în fiecare zi, însă suficient de des ca să mă scoată din sărite. Atunci eu m-aş strădui şi... şi cred că...

― Ai fi nefericită, probabil, spuse Peter, strângând-o mai tare.

― Mi-e teamă că aşa s-ar întâmpla.

― Atunci, să n-o laşi pe mamă-ta să te convingă să te răzgândeşti.

Ea închise ochii, cu un sentiment de uşurare încă mai mare decât prima oară. O înţelesese. Nu se ştie prin ce miracol.

― Ce părere ai, crezi c-ar fi bine să fac un chiuretaj? întrebă ea după o vreme.

― Părerea mea este că, de fapt, despre asta ai vrut să stăm de vorbă.

Mirată, ea-şi îndreptă privirile către el.

El îi răspunse zâmbindu-i cu un aer glumeţ şi ridicându-şi una dintre sprâncenele lui stufoase – cea din stânga. Totuşi, ghici că pentru el era un moment de maximă gravitate.

― Poate că este adevărat, recunoscu ea încet.

― Ascultă, începu el, după care, paradoxal, căzu în muţenie.

Ea ascultă cu toată atenţia, dar nu auzea decât o vrabie, greierii, huruitul îndepărtat al unui avion, o voce care-l striga pe Jackie să intre imediat în casă, motorul unei maşini de tuns iarba, un automobil cu eşapamentul spart trecând în viteză pe US 1.

Tocmai se pregătea să-l întrebe dacă nu cumva se întâmplase ceva, când Peter îi luă mâna şi începu să-i vorbească.

― Frannie, nu este vina ta că ai un tată atât de bătrân, dar în privinţa asta nu mai e nimic de făcut. M-am căsătorit de-abia în 1956.

O privi gânditor, în lumina amurgului.

― Carla era altfel pe atunci. Era... o, Doamne, era şi ea tânără, în primul rând. Nu s-a schimbat până la moartea fratelui tău, Freddy. Până atunci, a rămas tânără. După moartea lui Freddy a încetat să mai crească. Asta... nu trebuie să gândeşti c-aş vorbi-o de rău pe mama ta, Frannie, chiar dacă aşa ar putea să pară. Dar mie mi se pare că ea s-a oprit... din creştere... după moartea lui Freddy. După aceea şi-a tras trei rânduri de lac şi unul de ciment peste modul de a privi lucrurile şi a decretat că vede perfect. Acum se poartă ca un custode de muzeu, iar dacă surprinde pe cineva încercând să se joace cu exponatele, nu pierde prilejul de a arăta cât de vigilentă este. Dar n-a fost întotdeauna aşa. Va trebui să mă crezi pe cuvânt, ăsta e purul adevăr.

― Şi atunci cum era, tată?

― Păi... Aruncă o privire absentă dincolo de grădină. Semăna în foarte multe privinţe cu tine, Frannie. Şi ea avea crize de râs. De multe ori ne duceam la Boston, să-i vedem jucând pe Red Sox, iar cam în timpul pauzei dinaintea rundei a şaptea, mergeam amândoi la bufet şi luam o bere.

― Mama... bea bere?

― Da, bea bere. Şi apoi îşi petrecea cea mai mare parte a rundei a noua la toaletă şi ieşea ocărându-mă