Frannie încercă să şi-o imagineze pe maică-sa cu un pahar de bere Narragansett într-o mână, uitându-se la el şi râzând, ca o fată care are o întâlnire. Pur şi simplu nu reuşi.

― Nu rămânea însărcinată, continuă el, parcă în transă. Ne-am dus la un doctor, amândoi, ca să vedem care dintre noi era defect. Doctorul ne-a spus că suntem amândoi sănătoşi. Apoi, în ‘60, a venit fratele tău, Fred. L-a iubit pe băiatul ăsta în disperare, Fran. Fred îl chemase şi pe tatăl ei, ştii. În ‘65 a avut un avort spontan şi-am crezut amândoi că am terminat cu acest capitol. După care ai apărut tu, în ‘69, cu o lună înainte de soroc, însă altfel în cea mai bună formă. Pe tine eu te-am iubit cu disperare. Fiecare avea copilul lui preferat. Însă ea şi l-a pierdut pe-al ei.

Căzu iarăşi pe gânduri. Fred Goldsmith murise în 1973. Avea paisprezece ani, iar Frannie patru. Bărbatul care-l accidentase pe Fred era beat. Avea la activ o listă lungă de încălcări ale legii circulaţiei, printre care depăşirea vitezei, conducere periculoasă şi sub influenţa alcoolului. Fred mai trăise şapte zile.

― După mine, chiuretaj este un cuvânt prea blând, spuse Peter Goldsmith. Buzele lui pronunţau cu grijă fiecare cuvânt, ca şi cum l-ar fi durut. Mie mi se pare omor, pur şi simplu. Îmi pare rău că vorbesc astfel, că sunt aşa de... inflexibil, ţeapăn, oricum oi fi eu... În legătură cu un lucru asupra căruia tu trebuie să cugeţi, fie şi pentru simplul motiv că legea spune că ai dreptul s-o faci. Te-am prevenit că sunt un om bătrân.

― Nu eşti bătrân, tată, îi murmură ea.

― Ba da, ba da! îi răspunse el cu asprime. Deodată, păru descumpănit. Nu sunt decât un bătrân care încearcă să-i dea sfaturi tinerei lui fiice, ca o maimuţă care-ar vrea să-l înveţe manierele elegante pe un urs. Un şofer beat i-a luat viaţa fiului meu acum şaptesprezece ani, iar soţia mea a fost alta de atunci. Eu am privit întotdeauna chestiunea avortului în funcţie de Fred. Din câte se pare, sunt incapabil s-o văd dintr-alt punct de vedere, tot aşa cum ţie ţi-a fost imposibil să te abţii să râzi în seara aceea de poezie, Frannie. Mama ta ar aduce în discuţie toate argumentele clasice. Morala, va spune ea. O morală având o istorie de două mii de ani. Dreptul la viaţă. Toată morala noastră occidentală se bazează pe această idee. I-am citit pe filozofi. Mă plimb printre ei ca o gospodină fâţâindu-se cu un cec în mână prin magazinul Sears and Roebuck. Mamă-ta a rămas la Reader’s Digest, şi totuşi, eu sunt cel care-şi bazează argumentaţia pe sentimente, în timp ce ea recurge la codurile de morală. Eu îl văd înaintea ochilor pe Fred. Era făcut zob pe dinăuntru. Nu mai exista nicio şansă de supravieţuire. Ăştia care se agită pentru dreptul la viaţă arată fotografii cu copii ţinuţi în sare, cu braţe şi picioare răspândite pe-o masă din oţel, şi ce-i cu asta? Sfârşitul vieţii nu este niciodată frumos. Eu îmi aduc aminte de Fred, zăcând în patul ăla timp de şapte zile, bandajat peste tot pe unde fusese lovit. Viaţa nu valorează mare lucru, iar avortul o face să pară şi mai ieftină. Eu citesc mai mult decât ea, şi totuşi ea are mult mai multă coerenţă când vorbeşte despre subiectul acesta. Ceea ce facem şi ceea ce gândim... lucrurile astea se bazează adesea pe judecăţi arbitrare. Eu nu pot să trec peste asta. E ca un nod care mi se pune-n gât... toată logica adevărată îmi pare că purcede din iraţional. Din credinţă. Nu reuşesc să mă exprim suficient de închegat, nu?

― Nu vreau să fac chiuretaj, îi răspunse ea liniştit. Am propriile mele motive.

― Ce fel de motive?

― Copilul este parte din mine, îi răspunse ea, ridicându-şi puţin bărbia. Şi dacă este vorba cumva de egoism, nu-mi pasă.

― Te gândeşti să-l dai, Frannie?

― Nu ştiu.

― Dar tu vrei să-l dai?

― Nu. Aş prefera să-l cresc.

Peter rămase tăcut, iar ea interpretă tăcerea lui ca pe o dezaprobare.

― Te gândeşti cumva la şcoală? îl întrebă.

― Nu, spuse el, ridicându-se în picioare. Îşi prinse şalele în mâini şi se strâmbă bucuros atunci când spinarea îi trosni. Mă gândeam c-am stat suficient de vorbă. Şi că mai ai timp să iei hotărârea asta.

― A venit mama, îi atrase ea atenţia.

Se răsuci pe călcâie şi văzu şi el maşina care înainta pe alee; ornamentele cromate licăreau în ultimele raze de lumină ale acelei zile. Carla apăsă pe claxon şi le făcu semne, bucuroasă.

― Trebuie să-i spun şi ei, zise Frannie.

― Da. Însă mai aşteaptă o zi sau două, Frannie.

― Foarte bine.

Îl ajută să adune uneltele de grădinărit şi apoi porniră amândoi spre maşină.

În lumina palidă ce se aşterne asupra pământului imediat după apus, dar înainte de lăsarea întunericului deplin, în timpul celor câteva minute pe care producătorii de film le denumesc „ora magică”, Vic Palfrey îşi reveni din profundul lui delir verzui şi avu o scurtă perioadă de luciditate.

Mor, gândi el, iar cuvântul acesta îi răsună straniu în conştiinţă, făcându-l să creadă că-l pronunţase cu voce tare, ceea ce nu era adevărat.

Privi în jur şi văzu un pat de spital, care fusese înălţat pentru a împiedica sufocarea plămânilor în propria lor secreţie. Era bine fixat de pat cu ace de spălătorie din alamă, iar părţile laterale ale patului fuseseră şi ele ridicate. M-oi fi apucat să-i iau la bătaie, gândi el, vag amuzat. Sau oi fi avut draci. Unde mă aflu? îşi puse el întrebarea, cu oarecare întârziere.

În jurul gâtului avea un şervet din pânză, acoperit de flegmă. Îl durea capul. Gânduri stranii îi intrau şi-i ieşeau din minte dansând şi-şi dădu seama că delirase... şi că va mai delira. Era bolnav, iar ceea ce i se întâmpla nu era o vindecare sau măcar începutul unei însănătoşiri, ci doar un scurt răgaz.

Îşi duse