pot construi nimic! Dacă lui Columb i-ar fi lipsit încrederea în sine și credința în propria judecată, cel mai bogat și mai glorios petic de pământ de pe această planetă n-ar fi fost niciodată descoperit, iar aceste rânduri n-ar fi fost scrise vreodată. Dacă George Washington și compatrioții lui din 1776 n-ar fi avut încredere în sine, armatele lui Cornwallis ar fi câștigat, iar Statele Unite ale Americii ar fi fost conduse până în ziua de astăzi de o insuliță aflată la câteva mii de kilometri spre est.

Un scop principal clar este punctul de pornire al oricărei realizări demne de luat în seamă, dar încrederea în sine este forța nevăzută care-l convinge, determină sau conduce pe om tot mai departe, până când obiectivul dorit devine realitate. Fără încredere în sine, nici o realizare n-ar trece vreodată dincolo de stadiul de „scop“, iar simplul scop, în sine, nu are nici o valoare. Mulți oameni au tot felul de scopuri vagi, dar nu ajung nicăieri, pentru că le lipsește încrederea în sine necesară pentru crearea unor planuri bine definite pentru atingerea acelor scopuri.

Frica este principalul inamic al încrederii în sine. Fiecare persoană care vede lumina zilei în această lume este blestemată, mai mult sau mai puțin, să cunoască șase frici fundamentale, care trebuie toate controlate pentru ca încrederea în sine să se poată dezvolta suficient încât să ajute la atingerea unui succes extraordinar.

Aceste frici fundamentale sunt:

1.Teama de critică

2.Teama de boală

3.Teama de sărăcie

4.Teama de bătrânețe

5.Teama de a pierde iubirea cuiva (numită, în general, gelozie)

6.Teama de moarte

Spațiul nu ne permite o descriere pe larg a surselor acestor șase frici și a felului în care se dezvoltă ele. Totuși, în principiu, ele se dobândesc din mediul înconjurător în copilăria timpurie, prin educație, prin povești cu fantome, prin aducerea în discuție a focului iadului și în multe alte feluri. Teama de critică e plasată în capul listei pentru că este, probabil, cea mai întâlnită și una dintre cele mai distructive dintre toate cele șase. Se spune că frica de a vorbi în public este cel mai des întâlnită dintre toate și, în mod clar, frica de critică stă la baza ei. Oricât ar fi de important mesajul cuiva sau oricât de mult ar depinde de acest mesaj ocuparea unui loc de muncă sau efectuarea unei vânzări, aceleași palme umede și aceeași vorbire gâtuită îi afectează și pe președinte, și pe copilul de școală. (Un remediu clasic pare să disperseze această frică paralizantă, cel puțin temporar. Acesta constă în sugestia ca vorbitorul să-și imagineze că toți cei din audiență sunt dezbrăcați.) Rămâne un fapt real acela că frica aceasta este una egocentrică și că apare din cauza celei mai pure vanități.

Cunoașterea acestei frici elementare de critică îi îmbo­gățește enorm, an de an, pe producătorii de haine și îi costă mult pe cei timizi, pentru că celor mai mulți oameni le lipsește personalitatea necesară sau curajul de a purta haine care nu mai sunt la modă. Într-o anumită măsură, această teamă de critică este folosită de constructorii de automobile care proiectează modele noi în fiecare sezon, pentru a-i satisface pe cei care aspiră la un statut mai înalt sau pe cei care depind de afișarea exterioară a succesului.

Pentru a-ți dezvolta încrederea în sine suficient încât să poți depăși obstacolele care stau în calea succesului tău, trebuie să îți faci analiza și să afli câte dintre aceste frici fundamentale îți stau în cale. Câteva zile de analiză, meditație și reflecție îți vor permite să identifici acea frică majoră sau acele frici care stau între tine și încrederea în sine. Odată ce ai descoperit acești inamici, îi poți elimina cu ușurință, printr-o procedură care va fi descrisă mai târziu.

Teama de boală, de sărăcie, de bătrânețe și de moarte sunt, după părerea unora, rezultatele unor efecte întârziate ale învățăturilor ce aparțin unei epoci de mult apuse. Deși astfel de credințe persistă în anumite zone până azi, se întâmpla chiar mai frecvent în trecut ca oamenii să fie învățați că moartea poate aduce cu ea o lume a focului și a torturii veșnice. Există posibilitatea ca efectul acestei învățături să fi șocat în asemenea măsură sensibilitatea minții umane, încât frica să se fi infiltrat în subconștient și, astfel, să fi devenit transmisibilă de la părinte la copil și păstrată în funcțiune de la o generație la alta. Oamenii de știință au păreri împărțite în ceea ce privește măsura în care temerile pot fi transmise de la părinte la copil, prin ereditate. Totuși, sunt cu toții de acord asupra acestui punct: că discuția pe astfel de teme în prezența copilului este suficientă pentru a-i sădi impulsul fricii în subconștient, urmând ca răul făcut să nu poată fi eliminat decât printr-o mare hotărâre interioară și printr-o credință uriașă într-un principiu opus elementului temut.

Teama de a pierde iubirea cuiva (gelozia) este o rămășiță a vremurilor în care oamenii erau sălbatici, când bărbații obișnuiau să le ia partenerele altor bărbați cu forța. Practica furtului partenerelor încă există, într-o oarecare măsură, dar furtul se petrece acum prin ademeniri de un fel sau de altul: o ureche aplecată la păsurile femeii, prea multă intimitate la birou, un cadou atent, o cină rafinată. Partenera nu mai este târâtă în peșteră de un pețitor care mânuiește o ghioagă, dar cei aflați în relații deseori resimt, intuitiv, un pericol asemănător celui preistoric. De aceea, teama de a pierde iubirea (sau gelozia) are atât o bază biologică, cât și una economică. Gelozia este o formă de nebunie, pentru că deseori persoana care o simte se lasă în voia ei fără să existe nici cel mai mic motiv pentru existența acesteia, fiind deseori legată de paranoia. În ciuda acestui fapt, această teamă provoacă o suferință de nedescris, nervi și eșec. A înțelege natura acestei frici și felul în care se înstăpânește ea