— Da.

— Ce păcat că ești invalid!

— De ce?

— În clipa asta mi-ar face o mare plăcere să te bat.

Butușină trase adînc din țigară. Se făcuse palid, îi era frică.

— Încearcă.

— Nu încerc pentru că ești infirm. Ești infirm nu pentru că n-ai un picior. Ești infirm psihic. Adică ești rău, cîinos, bestial, dar s-ar putea ca monstruozitatea asta psihică să-ți vină de la invaliditatea fizică. Ia zi, de ce voiai să-mi oprești operația de mîine?

— După părerea unor medici, care au consultat și ei pacientul, acesta nu e operabil.

— Adică, în lipsa mea, ai făcut o comisie care l-a consultat pe Titi, da?

— Da.

— Care au fost măgarii care și-au permis așa ceva?

— Mă privește.

— Auzi? Vă bag în paștele mamii voastre pe toți! Cu bolnavii mei fac ce vreau eu, nu ce vreți voi! Aici, la voi, n-am de la cine primi lecții, toți sînteți niște rahați și niște nulități, niște asasini! Porcilor!

Mitică ieși și trînti ușa cu atîta putere, încît o bucată de tencuială căzu în capul secretarei.

— Domnu’ doctor, strigă aceasta, indignată, mi-ați spart capul!

— Gura! o repezi Mitică, privind-o fioros. Pentru asta primești leafă.

În salon Mitică îl găsi pe Titi dînd consultații unui vecin de pat. În calitatea lui de vechi pacient al spitalului știa aproape totul despre trupul omenesc.

— Uite, îi explica el vecinului de pat, un bătrîn foarte slab, cu ochii ascunși în fundul capului, radiografia asta arată ceva negru pe plămînul drept, ceva cam cît o portocală.

— Cît e o portocală? întrebă bătrînul.

— Păi mata nu știi cît e o portocală?

— Dacă la noi nu crește…

— O portocală e cît un măr. Ei, mărul ăsta trebuie extirpat din plămîni, înțelegi? Trebuie scos de-acolo.

— Cu ce?

— Cum „cu ce”? Cu cuțitul.

Bătrînul era decis.

— Eu la cuțit nu mă duc. Vreau să mor așa.

— Tataie, faci cum vrei. Ești liber să-ți alegi moartea care îți convine. Dar vreau să-ți atrag atenția că, dacă te operezi, poți să mori adormit, iar dacă nu te operezi, mori sufocat, din lipsă de oxigen.

— Domnu’ doctor Titi – zise Mitică, cu o ironie evidentă, care nu scăpă celorlalți bolnavi – veniți, vă rog, pînă la cabinet. Îmi pare rău că v-am întrerupt din consultație.

— Nu face nimic, zise Titi, voios, oricum era pe gratis.

În cabinet, Mitică avea un ceai pe masă, pregătit de Suzi, asistenta lui, o fată roșcată și vulgară, spaima bolnavilor, înjurăturile ei erau celebre prin fantezia și savoarea lor.

— Suzi, îi zise Mitică, scurt, lasă-ne singuri. Și mersi pentru ceai.

După ce ieși Suzi, Mitică îl privi lung pe Titi, sorbind din cană. Cei doi se cunoșteau atît de bine, încît se înțelegeau dintr-o privire.

— Ce e, dom’ doctor, s-a întîmplat ceva? întrebă Titi, îngrijorat.

— Da. Una bună și una rea.

— Ziceți-o p-aia rea mai întîi.

— Păi asta e, că nu știu care e rea și care e bună. Prima ar fi că mă paște pericolul de a mă îndrăgosti și, implicit, de a mă însura.

— Asta nu e chiar așa de grav. Ce vîrstă aveți?

— Treizeci și unu.

— Tocmai potrivit. Și a doua?

— A doua e că la noapte vreau să te operez de vezică.

Titi păli. Era luat prin surprindere.

— De ce la noapte?

— În primul rînd, pentru că sînt de gardă. În al doilea rînd, pentru că eu operez mai bine noaptea. În al treilea rînd, pentru că idiotul de Butușină mi-a interzis să te operez și vreau să rezolv chestia cînd nu e el aici. Altfel, mi-e frică să nu-l pleznesc. Zi-i lui Suzi să-ți facă o clismă, ia două somnifere și stai toată ziua la pat. Mai vorbim deseară. Ți-e frică?

Titi se ridică să plece. Se opri și răspunse fără să se întoarcă:

— Trebuie să mă gîndesc. Vă spun mai tîrziu.

La prînz, Nela veni de la școală direct la spital, ca să mănînce împreună: doi cîrnați grași și slinoși, o cutie de pateu de ficat și cîteva căpățîni de usturoi. Era tot ce se găsea în alimentare și la piață.

— Ascultă, îl întrebă Nela, în timp ce mîncau în camera de gardă, tu cum dracu’ de ești așa de sărac, ditamai chirurgul? N-ai o casă, n-ai o mașină, n-ai nimic.

— Am o cameră cu chirie, două costume de haine și-o bicicletă. Cît vrei să am dintr-o leafă de trei mii, din care cinci sute pe lună le dau părinților?

— Ciubucuri nu iei?

— Nu. N-am luat pînă acum nici măcar o ciocolată.

— De ce?

— Nu vreau.

— Faci pe integrul?

— Nu. Pur și simplu de-al dracului. Ca să nu semăn cu ăilalți. Dacă aș vrea, aș scoate pe puțin două, trei mii pe zi. Plus gîște, rațe, vînat, miere de albine, brînză, miei, ouă, carne, curcani, fazani. Știi ce mi-a oferit un primar pe care l-am operat la prostată? Trei purcei vii. Mi i-a adus direct la spital, într-un sac.

— Și ce-ai făcut cu ei?

— Le-am dat drumul pe stradă.

— Și s-au dus?

— Nu. S-au întors. Pe urmă, i-am făcut cadou spitalului.

Mitică mînca cu o poftă animalică, adică repede, fără să mestece.

— De ce mănînci așa de repede?

— De nervi. Tot ce fac, fac repede. N-am răbdare, parcă mă mînă cineva cu biciul din spate. Tot timpul mă chinuie ideea c-o să trăiesc puțin.

— Ți-e frică de moarte?

— Nu, dar aș vrea să trăiesc măcar vreo șaizeci de ani, sînt curios să văd ce se mai întîmplă pe lume în următorii treizeci de ani.

— N-o să se întîmple nimic. Adică nimic interesant.

— Crezi?

— Precis. Secolul ăsta va fi plicticos și stupid. Abia spre sfîrșitul lui o să iasă o sfîrîială.

— Te referi la un război mondial?

Nela se ridică și începu să alerge prin cameră. Mîncase un cățel de usturoi și îi ardea gura.

— Nu e vorba de război, zise ea, după ce înghiți o bucată de miez de pîine, războaiele vor fi locale, nu mondiale, și vor dura încă o sută de ani de-acum încolo. Începînd din anul două mii va începe, însă, o foamete crîncenă, care o să dureze circa cincizeci de