— Am uitat paşaportul la hotel. Nu ştiu nici cum o să mă legitimez la ambasadă.

— Sunteţi o figură celebră. Vă ştie toată lumea acolo. Sunteţi prieten cu ambasadorul. O să vă elibereze ei un act provizoriu.

Prieten era mult spus. Ambasadorul îl primise de două ori când venise la Bucureşti la lansarea unor cărţi şi când i se decernase titlul onorific de Doctor Honoris Causa al Universităţii din Bucureşti. Dormise o noapte chiar la reşedinţa privată a acestuia.

Charles renunţă la idee şi deschise mapa maronie. De fapt, un fel de dosar cu şină, iar ghearele de metal ţineau la un loc, în perfectă siguranţă, folii din plastic. În acestea erau introduse individual câte o fotocopie, pentru a nu se lipi şi a fi mai uşor de răsfoit fără a fi deteriorate. Privi cu atenţie cele câteva fotocopii după presupusul exemplar special al Bibliei lui Gutenberg. Dacă era adevărat, avea în mână reproduceri ale primelor pagini tipărite vreodată în istoria omenirii. Răsfoi foliile din plastic încercând cu greu să se concentreze. Aprinse lumina de citit în cabină, întrebându-l pe şofer cât de tare îl deranjează. Întrebarea pusă în felul acesta îl distră un pic pe agent, care înţelesese că era important pentru profesor. Şi răspunse că mai deloc.

Prin faţa ochilor i se perindau textele perfect aliniate cu litere de dimensiuni egale, în timp ce răsfoia paginile primei lucrări tipărite vreodată. Charles ştia foarte bine cum arată o Biblie Gutenberg. Avusese de multe ori ocazia să le studieze. Cea pe care o cunoştea cel mai bine era copia Bibliotecii Congresului din Washington, una dintre cele două copii din America tipărite pe vellum – piele de viţel prelucrată. De aceea o fotocopie nu avea cum să îl impresioneze. Răsfoi cele câteva pagini cu atenţie. Christa privea şi ea paginile şi îl întrebă:

— Asta e Biblia Diavolului?

— Nu. A lui Gutenberg, răspunse Charles aproape din reflex.

Ridică privirea şi o fixă pe Christa. Îşi dădea seama cât de mult îşi dorea aceasta să afle tot ce se întâmplase în acea seară şi totuşi, de teamă să nu îl preseze prea tare, nu insista. Aprecia delicateţea ei şi se hotărî să îi dezvăluie câte ceva. Însă nu se grăbi să ajungă la esenţial, ci, din obişnuinţă, explică aşa cum o făcea la catedră.

— Biblia lui Gutenberg este, cum ştii, prima lucrare serioasă tipărită vreodată. Şi e opera unui fierar neamţ care a inventat tiparul într-un orăşel numit Mainz, la mijlocul secolului al XV-lea. Multă lume e de părere că descoperirea asta este cea mai importantă invenţie a omenirii din toate timpurile. Până la computer.

— Dar dumneavoastră nu sunteţi de acord! interveni şoferul total pe lângă subiect.

Încercase o glumă. Sau, cine ştie, poate voia doar să îi fie simpatic lui Charles, care se făcu că nu aude intervenţia agentului şi continuă:

— Încercări şi lucrări de mici dimensiuni fuseseră tipărite înainte, tot de Gutenberg, dar acesta este primul incunabul din istorie.

Cum părea că niciunul dintre cei doi nu înţelegea cuvântul, Charles se grăbi să precizeze:

— Un incunabul este un nume convenţional dat oricărei cărţi tipărite în Europa înainte de 1500. Gutenberg ar fi tipărit în total o sută optzeci de Biblii. Până astăzi au supravieţuit doar patruzeci şi opt de copii, dintre care doar douăzeci şi una complete. I se mai spune şi B42 pentru că are patruzeci şi două de rânduri pe pagină. Ceea ce nu e riguros exact, pentru că sunt pagini şi cu patruzeci sau patruzeci şi unul de rânduri. După cum ştiţi, e scrisă în întregime în latină, ca şi Biblia Diavolului, spuse el zâmbind spre Christa.

— Asta e tot? întrebă ea. Pagini din Biblie?

Charles nu răspunse şi continuă:

— Copiile din faţa noastră sunt după un original tipărit pe vellum. Se cunosc doar douăsprezece Biblii tipărite pe pergament din piele de viţel. Deci aceste fotografii destul de vechi, după cum vezi, sunt făcute după una dintre acestea. Se vede după textura pergamentului. Nu ştiu pe dinafară unde sunt răspândite acestea, dar putem verifica. Omul care mi le-a adus, cel din camera mea, susţine că ăsta e un exemplar diferit. Încercam să văd dacă e ceva sesizabil în acest sens.

În zguduiturile maşinii, Charles încercă să se concentreze.

Agentul, care aruncase o privire scurtă, întrebă pe acelaşi ton glumeţ:

— Poate să citească cineva aşa ceva? Literele alea par urmele unui păianjen care a fost lăsat în cerneală şi pus să umble liber pe pagină.

Charles râse. „Iată o replică celebră. Poliţaiul ăsta e altceva decât pare.”

— Se numeşte „Textualis” sau „Schwabacher”, care e o variaţiune. O formă a stilului Blackletter. Combinaţia asta de linii verticale şi orizontale care se încrucişează dă, într-adevăr, senzaţia unei pânze de păianjen. Noi nu mai suntem obişnuiţi cu stilul ăsta care se trage din scrierea gotică. De fapt, se mai numeşte şi Textura Gothica, deşi caracterele sunt latine, dar pe vremea aceea, pentru cei care ştiau să citească, era cum e pentru noi astăzi Times New Roman. După cum se vede, alinierea e perfectă, fără alineate şi plină de iluminări.

Făcu o pauză.

— Iluminările sunt înfloriturile de la începutul paragrafelor, care în această Biblie corespund cu capitolele. Astea se făceau de mână. În special în mănăstiri. Pe vremea când încă nu se inventase tiparul, nicio carte nu semăna cu cealaltă. Călugării le copiau, dar de fiecare dată, într-un exemplar nou exista, în plus faţă de text, contribuţia lor artistică. Paradoxal, fiecare copie era originalul. Cred că tocmai am inventat un slogan bun pentru o firmă de copiatoare. Poate o vând la Xerox sau la Canon.

Zâmbi de propria-i glumă, întoarse încă o pagină şi zâmbetul îi pieri.

— Stai puţin, îşi spuse el cu voce tare. Asta nu am mai văzut până acum.

Un frison îi traversă şira spinării. Cei doi deveniră foarte atenţi. Christa îi făcu semn lui Ion să se uite la drum.

— Niciuna dintre Bibliile lui Gutenberg nu are paginile numerotate.

Apropie pagina de lumină şi citi:

— 24.

Dădu