balansându-se în ritmul melodiei Coţofana hoaţă, paşi mari şi hotărâţi”. A cotit de multe ori, a urcat şi-a coborât o mulţime de scări, a trecut prin spaţii mai mult sau mai puţin luminate, a lăsat în urmă nişe care aruncau diverse umbre. Mergeam la o distanţă rezonabilă ca să nu mă observe, dar nu mi-a fost deloc greu. Mai dispărea el din când în când la câte un colţ, dar n-aveam cum să-l pierd datorită fluieratului său melodios.

  Asemenea somonului care migrează în amonte pentru a ajunge în cele din urmă la un ochi de apă liniştit, chelnerul a ieşit din ultimul coridor în holul hotelului, holul cel aglomerat în care-l văzusem pe Noboru Wataya la televizor. Acum era linişte acolo şi se vedeau doar câteva persoane care urmăreau ştirile postului naţional NHK. Când s-a apropiat de hol, chelnerul a încetat să mai fluiere ca să nu deranjeze lumea. L-a traversat şi a intrat pe o uşă pe care scria: „Accesul interzis persoanelor străine”.

  M-am plimbat prin holul hotelului, m-am aşezat pe câteva dintre canapele, m-am uitat la tavan, am verificat grosimea covorului de sub picioarele mele. M-am îndreptat apoi spre un telefon şi am introdus o fisă. Telefonul era mort aşa cum fusese şi cel din cameră. Am pus mâna pe un telefon de interior şi am format „208”, dar nici acesta nu funcţiona.

  M-am aşezat pe un scaun ceva mai departe de cei care se uitau la televizor pentru a-i putea analiza nestingherit. Erau în total douăsprezece persoane, dintre care nouă bărbaţi şi trei femei, cu vârste cuprinse între treizeci şi patruzeci de ani, şi poate doi chiar peste cincizeci. Bărbaţii purtau costume sau sacouri, cravate mai conservatoare şi pantofi din piele, în afara unor mici diferenţe de înălţime şi greutate, nu am găsit la niciunul vreo trăsătura distinctivă. Femeile aveau toate treizeci şi ceva de ani, erau foarte bine îmbrăcate şi frumos fardate. Arătau de parcă tocmai se întorseseră de la o reuniune şcolară, numai că stăteau pe scaune la distanţă unul de altul şi nu dădeau semne că s-ar cunoaşte între ele. De fapt cei din hol Păreau că nu se cunosc şi doar se uitau tăcuţi la televizor. Nici un schimb de opinii sau de priviri între ei.

  M-am uitat şi eu la ştiri o vreme, dar m-am aşezat mai Departe de ei. Veştile nu mi se păreau deloc interesante: un

  Haruki Murakarni guvernator care a tăiat panglica pentru inaugurarea unui drum nou, descoperirea unei substanţe dăunătoare în nişte creioane de colorat folosite de copii, un accident rutier în urma căruia un autocar a intrat în coliziune cu un camion în apropiere de Asahikawa din pricina vizibilităţii reduse, a drumului alunecos şi a zăpezii abundente (camionagiul şi-a pierdut viaţa şi câţiva turişti în drum spre un izvor termal au fost răniţi). Crainicul citea ştirile cu voce plată şi joasă ca un crupier care împărţea nişte cărţi de joc de valoare mică. Mi-am amintit de televizorul domnului Honda care era întotdeauna dat pe programul NHK.

  Imaginile care însoţeau ştirile mi se păreau foarte reale, dar şi cumplit de nereale în acelaşi timp. Îmi părea rău de şoferul de camion în vârstă de treizeci şi şapte de ani. Nimănui nu i-ar conveni să moară în agonie, cu organele interne sfârtecate, în timpul unui viscol în Asahikawa. Nu-l cunoşteam pe şofer şi nici el pe mine, aşa că regretul meu nu era unul personal, ci o compasiune generală pentru un semen de-al meu care a avut parte de o moarte violentă. Sentimentul acela general putea fi pentru mine real sau nu. Mi-am întors ochii de la televizor şi am mai privit o dată prin hol, dar n-am găsit nimic demn de studiat. Personalul hotelului nu se vedea nicăieri, iar barul nu se deschisese încă. Singurul lucru de pe pereţi era o pictură mare în ulei ce înfăţişa un munte.

  Când am revenit cu privirile la ecranul televizorului, am văzut o faţă cunoscută – era chipul lui Noboru Wataya. Mi-am îndreptat spatele şi am ciulit urechile. S-a întâmplat ceva cu el, dar am pierdut începutul. Fotografia lui a dispărut şi a apărut un reporter. Purta cravată şi palton şi stătea la intrarea unui spital mare, cu microfonul în mână.

  „. Transportat repede la Spitalul Universitar al Colegiului de Fete din Tokyo unde se află acum sub tratament intensiv” dar tot ce ştim este că nu şi-a recăpătat cunoştinţa în urina rănii adânci de la cap, provocată de un agresor necunoscut. Doctorii refuză deocamdată să dea detalii privind starea pacientului şi gravitatea rănilor. Vă vom prezenta un raport detaliat mai târziu. Transmit de la intrarea principala * Spitalului Universitar al Colegiului de Fete…”

  Pe ecran a revenit comentatorul care a citit următorul te*ţ care îi fusese înmânat cu câteva clipe în urmă: „Report”*„ noştri ne-au informat că politicianul Noboru Wataya a victima unui atentat. Tânărul care l-a atacat a pătruns în biroul politicianului din Akasaka, districtul Minato, la ora unsprezece dimineaţa şi în prezenţa personalităţilor cu care stătea de vorbă, i-a aplicat câteva lovituri cu o bâtă de baseball, provocându-i răni grave la cap”.

  Au prezentat apoi o fotografie a clădirii în care îşi avea biroul Noboru Wataya.

  „Bărbatul s-a dat drept oaspete al domnului Wataya şi avea la el un cilindru mare din carton în care se transportă hărţi topografice. Martorii spun că a scos din el o bâtă de baseball şi l-a atacat fără nici un avertisment.”

  Imaginea televizată arăta locul faptei. Scaunele erau răsturnate pe jos, iar în apropierea lor, o baltă de sânge.

  „Atacul s-a produs pe neaşteptate şi nimeni n-a avut timp să reacţioneze. După ce criminalul a verificat dacă politicianul Wataya şi-a pierdut într-adevăr cunoştinţa, a părăsit încăperea cu bâta de baseball în mână. Se spune că asasinul, în vârstă de aproximativ treizeci de ani, purta o haină bleumarin scurtă, o căciulă de lână tot bleumarin şi ochelari de soare. E înalt de aproximativ 1,75 m şi are o pată închisă