Să fi fost eu cel care l-a lovit?

  Aşa cum stăteam în întunericul acela, începeam să cred că ar fi putut exista şi o asemenea posibilitate. Poate că acolo, în lumea reală, chiar îl lovisem cu bâta de baseball şi îl rănisem grav şi eram singurul care nu ştia asta. Poate că ura din mine a luat singură iniţiativa, a plecat într-acolo fără să ştiu şi i-a administrat o ciomăgeală zdravănă. N-avea totuşi cum să plece fără mine, iar eu ar fi trebuit să iau trenul de pe linia Odakyu până în Shinjuku şi de acolo metroul ca să ajung în Akasaka. Să fi făcut aşa ceva fără să-mi dau seama? Ar fi fost imposibil… Dacă nu cumva mai exista încă un „eu”.

  În cazul în care Noboru Wataya moare sau nu-şi revine complet, înseamnă că Ushikawa a ştiut el ce-a ştiut. A găsit momentul cel mai potrivit ca să schimbe macazul. Nu puteam să nu-i admir instinctul animalic. Parcă îi auzeam vocea: „Nu mă laud, domnule Okada, dar să ştiţi că am un nas grozav”.

  — Domnule Okada! Mă strigase cineva foarte de aproape.

  Mi s-a făcut inima cât un purice. Nu mi-am dat seama de unde venea vocea. M-am încordat tot şi am scrutat întunericul, dar nu vedeam nimic.

  — Domnule Okada! S-a auzit iar vocea. O voce şoptită de bărbat. Nu vă fie frică. Eu ţin cu dumneavoastră. Ne-am mai întâlnit aici, vă amintiţi?

  Îmi aminteam, normal. Era vocea bărbatului fără faţă. Trebuia să fiu totuşi precaut, aşa că n-am răspuns pentru moment.

  — Trebuie să plecaţi de aici cât se poate de repede, domnule Okada. Vor porni în căutarea dumneavoastră când se aprind luminile. Urmaţi-mă! Ştiu o scurtătură.

  Bărbatul a scos din buzunar o lanternă de mărimea unui pix. Raza ei de lumină era destul de palidă, dar suficientă ca să văd pe unde calc.

  — Pe aici, vă rog! Zise el precipitat.

  M-am ridicat repede de jos şi am pornit în urma lui.

  — Deci dumneavoastră aţi stins luminile ca să mă salvaţi, nu-i aşa?

  N-a răspuns, dar nici n-a negat.

  — Vă mulţumesc din suflet! Aţi riscat pentru mine…

  — Sunt foarte periculoşi, zise el. Mult mai periculoşi decât credeţi.

  — Chiar a fost Noboru Wataya bătut şi rănit? Am întrebat.

  — Aşa au zis la televizor, răspunse el precaut.

  — N-am făcut-o eu, să ştiţi. Eu eram în fântână la ora aceea.

  — Dacă susţineţi lucrul acesta, eu vă cred, spuse el pe u” ton normal.

  A deschis o uşă, a îndreptat lumina lanternei spre picioare şi a început să urce scara de-acolo cu mare atenţie, treaptă cu treaptă. Era atât de lungă, încât pe parcurs nici nu mai ştiam dacă urcam sau coboram. Nici nu mai eram sigur dacă aceea era o scară.

  — Există cineva care să poată jura că aţi fost în fântână la ora aceea? A întrebat bărbatul fără să se întoarcă.

  N-am răspuns pentru că nu exista o asemenea persoană.

  — În cazul acesta, cel mai înţelept lucru pe care-l puteţi face este să o ştergeţi. Ei au decis că dumneavoastră sunteţi vinovatul.

  — Cine naiba sunt „ei”?

  Când a ajuns în capul scării, bărbatul a luat-o la dreapta şi după câţiva paşi a deschis o uşă şi a ieşit pe un alt coridor. S-a oprit puţin să tragă cu urechea.

  — Haideţi să ne grăbim! Ţineţi-vă de haina mea! M-am apucat de poalele hainei lui.

  — Ei se uită la televizor tot timpul, spuse bărbatul fără chip. De aceea nu vă înghite lumea de aici… Pentru că sunt înnebuniţi după fratele soţiei dumneavoastră.

  — Ştiţi cine sunt?

  — Normal!

  — Şi ştiţi unde este Kumiko?

  Bărbatul nu răspunse. Mă ţineam bine de haina lui, de parcă jucam un joc pe întuneric – am luat-o pe după colţuri întunecate, am coborât în fugă o scară scurtă, am trecut printr-o uşă secretă, printr-un pasaj cu plafonul jos, am ieşit pe un alt coridor. Ruta ciudată şi complicată pe care o apucase bărbatul fără chip mi se părea ca o încurcătură de maţe căreia nu-i mai dădeai de capăt.

  — Ascultaţi-mă, domnule Okada! Eu nu ştiu chiar tot ce se întâmplă aici. Locul e mare, iar eu răspund numai de hol. Sunt o mulţime de lucruri pe care nu le ştiu.

  — II cunoaşteţi pe chelnerul care fredonează?

  — Nu, nu-l cunosc. Aici nu există chelneri, nici care fredonează, nici care nu fredonează. Dacă aţi văzut un chelner pe-aici, să ştiţi că n-a fost chelner adevărat, ci doar cineva care făcea pe chelnerul. Am uitat să vă întreb unde vreţi să ajungeţi, dar parcă la camera 208, nu?

  — Aşa e. Ar trebui să întâlnesc o femeie anume acolo. Bărbatul n-a comentat. Nu m-a sâcâit cu întrebări despre femeie sau despre ce treburi aveam cu ea. Şi-a văzut mai

departe de drum cu paşii siguri ai celui care cunoaşte locul, târându-mă ca pe o maşină remorcată, prin bezna aceea, pe o rută extrem de întortocheată.

  Până la urmă s-a oprit în faţa unei uşi fără să mă avertizeze. M-am ciocnit de el şi era cât pe-aci să-l răstorn. Când l-am atins, trupul lui mi s-a părut ciudat de uşor, de parcă m-aş fi ciocnit de carcasa goală a unei cicade. Şi-a îndreptat imediat ţinuta şi a luminat cu lanterna lui mică numărul camerei: 208.

  — Uşa nu e încuiată, îmi spuse bărbatul. Luaţi dumneavoastră lanterna, eu mă descurc şi pe întuneric, încuiaţi uşa după ce intraţi şi nu o deschideţi nimănui. Terminaţi-vă repede treaba şi întoarceţi-vă de unde aţi venit. Locul acesta este foarte periculos. Sunteţi un intrus aici şi în afară de mine, nu mai e nimeni de partea dumneavoastră. Vă rog