măgulită în același timp că un boier tînăr și frumos îi vorbește. De foarte multă vreme nu mai vorbise decît cu slugile. Nu intra niciodată în casele boierești cît timp erau musafirii.

— N-am învățat-o, domnișorule, nici un basm, vorbi ea fără sfială, căci nici eu nu știu. Domnișoara mă învață pe mine…

Avea un glas mat, făcut parcă din mai multe bucăți. Egor își aminti brusc de o piesă de teatru celebră acum vreo cincisprezece ani, de glasul unei babe de-acolo, vînzătoare de găini. Dar vocea doicii nu semăna cu nimic. Și nici ochii ei, de un albastru putred, pe care îi ținea necontenit în jos, ficși și umezi. Ochii unei oarbe, s-ar fi spus, dacă doica și-ar fi purtat capul ridicat și țeapăn.

— …Domnișoara noastră, care știe toate cărțile, adăugă doica rînjind.

Ea vrea să zîmbească, acum, își dete seama cu înfiorare Egor. Și îl îngrozeau de asemenea ochii aceia de la care așteptai parcă altfel de priviri. Nu strălucirea lor înfundată, dospită, care trăda o dezgustătoare poftă de femeie. Egor se simți despuiat și lins de privirile lihnite ale doicii. Roși brusc și întoarse capul. Scîrba și rușinea îl făcură să uite aproape întrebarea pe care o pusese bătrînei. Îl trezi însă rîsul Siminei. Fetița își rezemase ceafa de speteaza scaunului și rîdea înecîndu-se, arătîndu-și toți dinții în lumina prea puternică a lămpii.

— E o mincinoasă! izbuti ea să spună printre rîsete.

Era un rîs care umili sîngeros pe cei doi bărbați. Doica zîmbea și ea, înapoia scaunelor. Își bat joc de noi, gîndi Egor. Mai ales Simina. A simțit și ea ce înseamnă privirile doicii. Și asta știe, și asta înțelege!

Simina se prefăcea că luptă să-și stăpînească rîsul, punîndu-și șervețelul la gură, ciupindu-se. Dar se uita necontenit spre doică, pe furiș, și izbucnea mereu, sufocîndu-se, lăcrămînd. În cele din urmă, luă cuțitul de pe masă și începu să taie cu el aerul, în gesturi scurte, repezi. Parcă ar fi încercat să facă ceva, să-și îndrepte atenția în altă parte, ca să se poată liniști.

— Nu te mai juca cu cuțitul, vorbi atunci d-l Nazarie, că fuge îngerul de lîngă d-ta!

Vorbise pe neașteptate, dar glasul lui fusese aspru, grav, ca după o lungă chibzuință. Simina își pierdu deodată veselia. Își strînse umerii, parcă ar fi cuprins-o frigul. Și obrazul îi era neobișnuit de palid acum. Ochii îi străluceau, totuși, de mînie, de ură neputincioasă. A lovit bine profesorul, gîndi Egor însuflețit. Dacă i-ar sta în putință, vrăjitoarea asta mică ne-ar arde de vii acum… O privea în ochi și nu se putea împotrivi fascinației puterilor pe care le descărcase umilirea Siminei.

D-l Nazarie observă că doica privește mirată spre ușă. Întoarse capul și văzu pe d-na Moscu, încruntată, gînditoare, șovăind.

— Curios! exclamă d-na Moscu. Sanda nu mai e în odaia ei… Mă întreb unde ar fi putut să se ducă!

Egor și d-l Nazarie săriră în același timp de pe scaune și alergară spre odaia Sandei fără să fi spus un cuvînt.

— Numai dacă am avea o lampă bună, șopti Egor în fugă, o lampă electrică de buzunar…

Nu se putea gîndi la nimic în acele clipe în afară de această lampă electrică, atît de practică, pe care nu o avea la el.

În odaia Sandei era întuneric. Egor aprinse un chibrit și căută lampa. Fitilul era uscat, rece. Mîinile îi tremurau puțin. Tremura și flacăra gălbuie, învelită în fum.

— N-ar fi trebuit s-o lăsăm singură, spuse d-l Nazarie. Nu mai știu ce să mai cred!

Profesorul exclamase cu multă sinceritate, dar Egor nu-i răspunsese nimic. Pusese sticla și înălță acum fitilul cu atenție. Cînd flacăra se întregi, Egor ridică lampa și vru să iasă din odaie. I se păru, totuși, că vede ceva nelămurit în pat. Făcu un pas, ținînd flacăra mult deasupra patului. Găsi pe Sanda întinsă pe pat, aproape îmbrăcată, cu ochii deschiși, privindu-l.

— Ce s-a întîmplat? întrebă ea greu.

Obrajii i se îmbujoraseră și răsuflarea îi era accelerată, parcă s-ar fi trezit dintr-o mare spaimă sau s-ar fi oprit chiar atunci dintr-o alergare.

— Unde ai fost?! o întrebă la rîndul lui Egor.

— Aici!

Era ușor de înțeles că mințea. Se roșise și mai mult vorbind și pumnii și-i strîngea femeiește.

— Nu e adevărat, spuse răstit Egor. D-na Moscu a fost acum cîteva minute aici și nu te-a găsit.

— Dormeam, vorbi Sanda, voi m-ați trezit…

Glasul îi tremura. Și privirile îi erau foarte umede, rugătoare. Cerșeau mai mult în ochii lui Egor. Dar se îndreptară o dată și către domnul Nazarie, care rămăsese la o distanță discretă de patul ei, încruntat.

— Nu vezi că ești încă îmbrăcată, vorbi din nou Egor, că n-ai avut timp să-ți scoți nici măcar pantofii!

Smulse pătura de pe trupul fetei. Nu mai încăpea nici o îndoială! Sanda se aruncase în pat și se acoperise cu foarte puține minute înainte. Dar pe unde venise și de unde? Odaia aceasta mă apasă de cîte ori intru, simți Egor.

— Unde ai fost, Sanda? o întrebă el din nou, apropiindu-și fața de capul fetei. Spune-mi mie unde ai fost, spune-mi, iubita mea! Vreau să te scap! Înțelegi că vreau să te scap?

Rostise ultimele cuvinte cu desperare. Lampa îi tremura în mîna dreaptă. Sanda se înspăimîntă și se trase lîngă perete, cu degetele agățîndu-se de gură.

— Să nu te-apropii Egor! țipă ea. Mi-e frică de tine… Ce vrei?

Îi fu frică și d-lui Nazarie. Căci lumina bătea piezișă în obrazul lui Egor și ochii îi sticleau, arși de mînie.

— Ce vreți de la mine?! exclamă încă o dată Sanda.

Egor așeză ușor lampa pe măsuță, apoi se aplecă mai mult spre fată, îi apucă umerii și începu s-o scuture. Întîlni aceeași rezistență ca la apusul soarelui. O fură și pe ea, o farmecă și pe ea…

— Trezește-te Sanda, vorbi el cu duioșie, în curînd va veni doctorul. De ce nu vrei să-mi spui unde ai fost?

Sanda tremura încă de frig,