— Mă iubești, Sanda, spune, mă iubești? întrebă din nou Egor.

Fata începu să se zvîrcolească. Voi să-și afunde capul în perne dar Egor i-l prinse în mîini și-o sili să-l privească, în timp ce el îi repeta aceeași întrebare, exasperantă.

— Mi-e frică! Închideți ușa! țipă deodată Sanda tremurînd.

— Nu e nimeni la ușă, o liniști Egor. Și poți vedea și tu că e închisă.

Se dete la o parte ca fata să privească nestînjenită înaintea ei, spre ușă. Sanda ridică o clipă ochii, apoi își ascunse capul în palme. Începu să plîngă, înecîndu-se, cu un lung și întrerupt oftat. Egor se așeză pe pat, aproape de ea. Îl privi o clipă în ochi, ca și cînd ar fi fost gata să-i destăinuie o taină, dar își cuprinse din nou capul în palme, istovită.

— Unde ai fost? o întrebă șoptit Egor.

— Nu pot să spun, plînse fata, nu pot să spun!

Se strînse în jurul trupului lui Egor. Se lipea de el înspăimîntată, delirînd. Căldura lui era bună și tăria cărnii lui, un sprijin. Dar deodată se dezlipi, ca străpunsă de-a curmezișul, și se retrase îngrozită spre perete.

— Nu vreau să mor, Egor! țipă ea cu nebănuite puteri. Nu vreau să mă omoare și pe mine!

Amîndoi bărbații întinseră brațele ca s-o cuprindă, leșinată.

[1] Plasă (pl. plăși, pentru a fi clar deosebită de plasa de pescuit care are pluralul plase): unitate administrativă de ordinul doi, din Regatul României, intermediară între județ, respectiv oraș și comună. Șeful administrației de plasă purta numele de pretor (n. r.)

[2] Basma în trei colțuri cu care femeile (de la țară) își acoperă capul (n. r.)

Cînd se apropiară de ușă ca să se despartă, d-l Nazarie se întoarse către Egor și-i spuse:

— Am impresia că visez întruna de azi-dimineață.

— Aș vrea să ai dreptate, vorbi Egor. Dar sînt aproape sigur că nu visăm… Din nenorocire, adăugă el, mai grav.

Își urară noapte bună și se despărțiră. Egor încuie ușa cu cheia, apoi se apropie de fereastră și o închise. Se mișca în odaie cu multă atenție, controlîndu-și fiecare gest. Parcă s-ar fi pregătit să se culce sub ochiul nevăzut al unei ființe ascunse. Nu-i mai era, acum, frică. Dar își simțea carnea ostenită, sîngele bolnav ca după febră. Își făgădui că va petrece o bună parte din noapte treaz. Ceasul va bătea curînd două; încă o oră și se va putea culca în liniște. Căci în apropierea zorilor, nu se mai temea de nici un fel de vis.

Îndată ce-și îmbrăcă pijamaua însă, nu mai putu rezista. Clătină de cîteva ori din cap, își lovi trupul cu palmele, fără să poată alunga lenea aceea somnoroasă care îi pătrunsese brusc în vine. Adormi cu lumina aprinsă, cu mîinile afară din plapumă. Capul i se pleca oblic pe perna albă. Undeva, din dunga tavanului, își desprindeau zborul cîțiva țînțari nevăzuți.

Se trezi deodată într-un mare salon cu pereții auriți, cu policandre uriașe, de care atîrnau vîrfurile săgeților de cristal. Da, acum începe visul, își spuse Egor și încercă să se zbată, să fugă din el. Dar îl cuprinse mirarea văzînd în jurul lui atîta lume necunoscută și atît de elegant îmbrăcată. Mai ales femeile, în rochii foarte lungi și cu talii strînse.

— Vous êtes à croquer![1] auzi el alături glasul unui bărbat.

Și apoi, rîsuri de femei. Unde am mai auzit eu aceleași cuvinte? se întrebă nedumerit Egor. Sau poate le-am citit undeva, demult… Dar își aminti că tot ce vede este numai un vis și se liniști. Cel puțin, dacă aș putea să mă trezesc repede.

O foarte ciudată și totuși binecunoscută muzică îl învălui pe neașteptate. O melodie veche, de o melancolică veselie, care se revărsa o dată cu amintiri tulburi, care țineau mai mult de copilărie și de vise decît de întîmplări.

Începu să pășească atent printre perechile acelea elegante. Își dete seama că lumea, împrejurul lui, dansează. Se feri din calea perechilor, strecurîndu-se pe lîngă pereți. Da, sîntem pe la 1900, își spuse el. Cît de mult trebuie să se mire oamenii aceștia de mine așa cum sînt îmbrăcat. Se privi cu oarecare sfială. Îi fu greu să se recunoască; hainele îi erau străine, nu se mai văzuse niciodată în ele. În aceeași clipă însă, i se părură neînțelese mirările lui. Se vorbea franțuzește alături. Un glas melodios de femeie tînără, care se știe ascultată și de bărbații nevăzuți. Știe că eu sînt aici, gîndi cu încîntare Egor. Făcu cîțiva pași spre oglindă, să poată vedea chipul femeii. Îl privi și ea. Buzele foarte roșii și o umbră ușoară deasupra gurii. Nu o cunoștea. Poate femeia voia să-i fie prezentat, căci îi zîmbise. Dar îl privea întreg grupul ciudat. Nu cunoștea pe nimeni în acest salon în care intrase fără voia lui. Trecu mai departe, într-o altă odaie. Mese cu postav verde. Aici se joacă cărți, își spuse repede Egor. Nu mă interesează. Se miră, totuși, că nu aude aproape niciunul din cuvintele pe care oamenii aceștia și le spuneau.

Se întoarse din nou în sala de dans. Parcă se făcuse mai cald acum. Femeile își făceau vînt cu evantaliuri mari, mătăsoase. Simți că cineva îl privește scrutător dintr-un colț. Se întoarse. Bărbatul i se păru cunoscut. Dar nu-și putea aminti numele. Apoi, deodată, se făcu lumină: Radu Prajan. Ce-o fi căutînd el aici? Și ce schimbat e, ce absurd travesti… Prietenul îl privea atent, fără să clipească. Se vedea bine că nu prea e deloc la locul lui în această adunare de oameni bogați, în toiul petrecerii. Nu vorbea