nimeni cu el. Egor se îndreptă spre divanul lîngă care sta rezemat Prajan. Înțelesese tot ce-i spuneau privirile lui; să se grăbească, să vină cît poate de repede lîngă el, foarte aproape de el… Ce greu, totuși, se poate cineva mișca într-o sală de bal. Răsăreau mereu alte perechi în calea lui Egor. Își făcea loc cu coatele, la început cerînd politicos iertare, mai apoi – exasperat de atîtea piedici – lovind, călcînd cucoanele, întinzînd brațele. Cei cîțiva metri care îl despărțeau de Prajan i se păreau acum absurd de lungi. Se lupta de mult să ajungă pînă la el și Prajan rămăsese tot atît departe, privindu-l necurmat în ochi, așteptîndu-l. Și ce limpede înțelegea chemările lui…

Simți deodată un braț de femeie cuprinzîndu-l de mijloc. Perechile din jurul lui se aburiră în acea clipă. Întoarse capul spre Prajan. Îi zărea numai ochii. Se ridicase foarte sus și acum travestiul apărea mai ridicol, mai absurd.

— Haide, uită-te la mine, dragostea mea!

Domnișoara Christina îi vorbise foarte aproape de ureche. Simțise răsuflarea ei caldă, ispititoare, și recunoscuse mirosul apăsător de violete. Regăsise, de asemenea, groaza și dezgustul de altă dată.

— Nu-ți prea plac petrecerile noastre, Egor, adăugă domnișoara Christina.

Fiecare cuvînt îl amețea. Cu fiecare sunet se trezea în alt spațiu, în alt aer.

— Sîntem la noi acasă, dragostea mea! vorbi din nou Christina.

Îi luase acum mîna, iar cu brațul celălalt îi arăta pereții camerei prin care treceau. Egor recunoscu sufrageria. Nimic nu era schimbat; poate mobila părea mai proaspătă, mai puțin tristă.

— Vrei să vii la mine? îl întrebă deodată Christina.

Voi să-l urce cu forța pe scări, dar Egor se împotrivi. Se retrase lîngă fereastră. Făcu un efort și vorbi:

— Tu ești moartă… Tu știi că ești moartă…

Domnișoara Christina zîmbi trist și se apropie din nou de Egor. Era acum mai palidă. Poate o scălda lumina lunii. O lună apărută brusc, neașteptată, reflectă Egor.

— Dar te iubesc, Egor, șopti ea. Și pentru tine vin de-atît de departe…

Egor o privi cu ură. Dacă ar fi avut măcar putere să strige, să se deștepte… Christina parcă îi cetea toate gîndurile, căci zîmbi mai trist, mai deznădăjduit.

— Tu ești totdeauna aici, vorbi Egor, tu nu vii de nicăieri…

— N-ai să înțelegi niciodată, dragostea mea! șopti Christina. Căci pe tine nu vreau să te pierd, nu-mi trebuie sîngele tău… Vreau să mă lași cîteodată să te iubesc!

Vorbise cu atîta patimă, cu atîta foame de dragoste, încît Egor se înspăimîntă. Încercă să fugă. Alerga parcă pe un coridor fără sfîrșit, necunoscut, sinistru. Se crezu, după cîteva clipe, singur. Răsufla adînc, speriat, ostenit. Începu să pășească la întîmplare, amețit, fără să știe unde se află. Gîndurile îi erau risipite, voința oarbă. Coridorul se întindea ca o galerie de mină. Simți deodată, lovindu-l din față, un miros vag de violete. Egor șovăi o clipă, apoi se hotărî brusc și deschise cea dintîi ușă pe care o întîlni. Sîngele îi bătea cu putere în tîmple. Rămase cu capul rezemat de ușă, ascultînd; oare se vor auzi din nou pașii domnișoarei Christina? Tăcerea se prelungea în clipe foarte lungi. Obosit, Egor întoarse capul. Era chiar odaia lui. Intrase fără să știe în odaia lui. Toate lucrurile erau acolo; și cutia de țigări pe măsuță, și paharul în care se evaporau ultimele picături de coniac. Și totuși, ce ciudată lumină adunau laolaltă toate aceste lucruri risipite în cameră… Parcă ar fi fost privite prin oglindă.

Egor se trînti în pat. Dacă aș putea adormi repede, își spuse el. Dar întîlni și aici parfumul de violete. De data aceasta nu mai avea nici o putere să se împotrivească, să fugă. Domnișoara Christina se afla chiar alături de el, ca și cum l-ar fi așteptat de mult pe marginea patului.

— De ce fugi, Egor?! îl întrebă ea, privindu-l fix în ochi. De ce nu mă lași să te iubesc? Sau poate iubești cu adevărat pe Sanda?

Tăcu și continuă să-l privească – tristă, nerăbdătoare, amenințătoare. Egor o putea anevoie înțelege. Anevoie putea ceti în obrazul ei atît de viu și totuși atît de înghețat. Și ochii erau prea mari, prea ficși, ca două inele de cristal.

— Dacă ți-e dragă Sanda, adăugă Christina, nu-ți va mai fi… Nu va mai trăi mult, biata de ea…

Egor se înălță pe jumătate din pat. Ar fi vrut să întindă brațele spre ea, s-o amenințe, dar nu găsi decît puterea de a-i înfrunta privirile.

— Dar tu ești moartă, Christina! strigă el. Tu nu mai poți iubi!

Christina începu să rîdă. O auzea pentru întîia dată rîzînd, întocmai așa cum și-o închipuise el cu cîteva zile mai înainte, privindu-i portretul; un rîs de fată, sincer, pur.

— Nu mă judeca așa repede, dragostea mea! exclamă Christina. Eu vin din altă parte… Dar sînt încă femeie, Egor! Și dacă au fost fete care s-au îndrăgostit de luceferi, de ce nu te-ai putea și tu îndrăgosti de mine?!

Așteptă cîteva clipe ca Egor să răspundă.

— Nu pot, spuse el în cele din urmă. Mi-e frică de tine!

Îi fu rușine, atunci, de mărturisirea aceasta lașă. Ar fi trebuit să reziste, să-i spună necontenit că ea e moartă, iar el e viu… Christina întinse brațul, să-l mîngîie… Egor simți din nou mîngîierea aceea fără seamăn, care îi îngheța sîngele în vine.

— Mă vei lua o dată în brațele tale calde, vorbi încet Christina.

Vocea era intimă, șoptită. Și trupul ei se apropiase mult.

— Mă vei iubi atunci, Egor, adăugă ea. Să nu te mai gîndești la Sanda, n-o vei mai întîlni…

Se opri din nou, continuînd să-l mîngîie.

— Ce frumos ești! Ce cald și mare ești!… Nu mi-e frică de tine; oriunde m-ar duce dragostea asta, nu mi-e frică… De ce șovăiești tocmai tu, Egor, care ești bărbat?!

Egor încercă încă o dată să se desprindă din vraja Christinei, să rupă visul. Mirosul de violete îl amețea, apropierea trupului Christinei îl istovea. Nu izbuti decît să se îndepărteze puțin de ea, spre perete.

— Iubesc pe Sanda, șopti el,