Începuse șoptind, dar ultimele cuvinte le spuse cu destulă tărie.

Christina sări de pe marginea patului și-și duse mîinile la ochi. Rămase așa multă vreme, departe de el.

— Aș fi putut să-ți îngheț gîndul și să-ți usuc limba, spuse ea. Aș putea oricînd să te am în puterea mea, Egor!… Mi-e ușor să te farmec, să fac tot ce vreau din tine… M-ai urma și tu, ca ceilalți… Și sînt foarte mulți, Egor… Nu mi-e teamă de rugăciunile tale… Tu nu ești decît un om viu. Eu vin din altă parte. N-ai să poți înțelege, nimeni nu poate înțelege… Dar pe tine nu voiam să te ucid, dragostea mea, cu tine voiam să mă logodesc… Curînd, ai să mă vezi și altfel. Și ai să mă iubești, atunci, Egor… Azi-noapte nu ți-a fost prea mult teamă de mine… Și nici acum n-are să-ți fie teamă, dragostea mea. Ai să te deștepți acum, cînd vreau eu, ai să te deștepți…

…Tîrziu Egor își dete seama că stă de multă vreme cu ochii deschiși, fără gînduri, fără memorie. Își aduse deodată aminte de Christina. M-am trezit la porunca ei, înțelese Egor. Știa unde o lăsase în vis: în mijlocul camerei, dreaptă, privindu-l cu ochii ei sticloși. Întoarse brusc capul. Domnișoara Christina nu mai era acolo. Am visat, așadar, am visat numai… Sîngele îi năvăli din toate părțile spre inimă. O încîntare obosită îi cuprinse după o clipă carnea; parcă ar fi biruit într-o luptă grea și mușchii se pregăteau de odihnă.

Totuși, în odaie stăruia parfumul de violete. Iar după cîteva clipe, Egor începu să simtă ceva, nevăzut și necunoscut, în preajma lui. Nu era prezența domnișoarei Christina. Se simțea privit de altcineva, a cărui groază nu o mai încercase. Frica i se lămurea acum cu totul altfel; ca și cum s-ar fi trezit deodată într-un trup străin, dezgustat și de carnea, și de sîngele, și de sudoarea rece pe care o simțea și care nu mai era totuși a lui. Apăsarea acestui trup străin era peste putință de suferit. Îl gîtuia, îi sorbea aerul, istovindu-l. Cineva îl privea de-alături, de foarte aproape de el, și privirile acestea nu erau ale domnișoarei Christina.

Niciodată nu-și va aminti cît a durat gîtuirea aceasta lentă, dezgustul care îi răvășise întreaga ființă. Uneori, împletindu-se cu spaima celuilalt, cu prezența aceea nelămurită, simțea pătrunzîndu-i adînc în nări parfumul de violete. Amintirea domnișoarei Christina îi părea, acum, mult mai puțin înspăimîntătoare. În delirul înghețat al celuilalt, prezența domnișoarei Christina era infinit mai blîndă, mîngîietoare.

Brusc, fără să nădăjduiască, se simți liberat. Putea în sfîrșit să respire în voie, adînc. Cel care fusese altcineva dispăruse fără urmă. Parfumul de violete creștea acum cu noi puteri, cald, feminin, îmbrățișîndu-l. Dar nu-l mai speria. Egor deschise larg ochii, căutînd în întunericul de lîngă el. Cînd se apropiase Christina, cu ce pași nesimțiți venise ea atît de aproape de pat? Îi zîmbea acum. Îl privea ca mai înainte – ca-n vis – zîmbindu-i. Fața îi era parcă luminoasă pe dinăuntru, căci Egor zărea linia frîntă a zîmbetului, nările ei subțiri, genele ușor plecate. „Vezi că nu-ți mai este teamă de mine, acum?!” păreau că vorbesc ochii Christinei. „Există și lucruri mai înspăimîntătoare decît apropierea mea de tine, Egor. Eu ți-am adus aici teroarea celuilalt, mai rău și mai drăcesc decît mine.”

Ea mă silește să-i cetesc gîndurile, ea îmi ordonă ce să gîndesc, înțelese Egor. Dar de ce nu vorbește, de ce nu se apropie de mine? N-aș mai putea să mă apăr acum…

Al cui fusese gîndul acesta care îi pătrunsese în minte aproape fără știrea lui? Gîndise el, într-adevăr, că nu se va mai putea apăra, sau domnișoara Christina îi poruncise să gîndească astfel, pregătindu-l pentru ce va urma?!

Christina continua să zîmbească. „Vezi că nu-ți mai este teamă de mine?” păreau că vorbesc ochii ei. „Treptele spaimei sînt mult mai adînci, dragostea mea. Te vei agăța de mine, mă vei strînge în brațe, vei găsi la pieptul meu singura nădejde, singura mîngîiere, Egor!”… Ce limpede auzea Egor toate cuvintele acestea, pe care buzele Christinei nu le rosteau, dar pe care le purtau privirile ei…

„Mă vei iubi” păreau că spun ochii ei. „Ai văzut ce ușor mi-a fost să te sugrum de groază. Cineva a fost lîngă tine și a fost de-ajuns ca să te pierzi. Cineva pe care nu-l cunoști, dar pe care nu-l vei uita niciodată. Și ca el sînt sute și mii, și toți ascultă de porunca mea, Egor, iubitule… Cum te vei arunca în brațele mele! Ce caldă va fi coapsa mea pentru tine, iubitule!”…

Gînd după gînd, fără grabă, firesc, limpede, se asculta Egor gîndind. Domnișoara Christina știa fără îndoială tot ce se petrece în sufletul lui, căci, văzîndu-l fără vlagă și cumințit, făcu un pas spre el. Apoi încă unul, pînă ajunse foarte aproape. Și nu mai era în vis. Egor simțea cu precizie trupul acela nefiresc mișcîndu-se în spațiu, împingînd aerul în jurul lui, încălzindu-l. „O dată am să vin la tine în pat, goală”, se trezi gîndind Egor. „Și-am să te rog să mă strîngi mult în brațe, atunci dragostea mea!… Învață-te cu mine alături, Egor. Iată, aceasta este mîna mea, și ea te mîngîie fără să te sperie; ea îți aduce bucurie, mîna aceasta; o simți acum, o simți pe obrazul tău, lipită?”

Dar Egor nu mai simțea nimic. Cînd mîna domnișoarei Christina îi atinsese obrazul, sîngele i se risipi, răsuflarea i