Nu era mai bine! Această într-adevăr fatală Nineta (fiindcă Tamara avea doar aerul, nu fusese fatală nimănui), această securistă care își plîngea ca o Rașelă copiii pierduți, mă împinse în conul de umbră al unei organizații regionale de achiziționare a cărnii (ORACA) din care aveam să eșuez în această celulă, ca să sfîrșesc în moarte (nu voi șovăi să mi-o dau!). Nineta îmi trecuse mie ideea cu tubul, adică ideea pe care ea nu avusese curajul s-o pună în practică. Eu o voi pune însă, chiar în noaptea de după pronunțarea sentinței. Dacă ea ar fi folosit acel tub n-aș mai fi reîntîlnit-o și, desigur, n-ar mai fi trebuit să părăsesc uzina unde începusem să mă simt bine și, era clar, ordinea clipelor vieții mele ar fi fost alta, viața mea nu s-ar fi frînt.

Dar poate că ar trebui să alung această obsesie a ordinei clipelor, fiindcă, iată, dacă la Oraca, într-o dimineață, aș fi luat din vasul lui inocentul fir de floare care apăruse pe biroul meu și pur și simplu l-aș fi aruncat (am avut acest impuls, dar mi s-a părut fără sens, de ce să arunc o floare, ce rău poate să-mi facă un boboc roșu de trandafir; acum îmi spun că puteam să-l păstrez și să alung doar sugestia lui poetică, vinovata intruziune a mîinii care îl pusese acolo), atunci însă s-ar mai fi putut schimba ordinea clipelor existenței mele. Într-adevăr, doar atunci! Fiindcă mai tîrziu, zilele, orele, clipele se înlănțuiră strîns, și nicăieri nu mai apăru pentru mine verigă desfăcută sau mai slabă care putea fi ruptă și liberul meu arbitru, libertatea mea să reapară și să ies din jocul hazardului. Așa simțeam atunci, că nu mai era posibil! Dar să vedem…

Da, așa este, aceea a fost clipa, fiindcă pînă atunci, timp de cîțiva ani n-a mai apărut în viața mea nimic decisiv, despre care să pot spune că i-ar fi putut schimba cursul. Nu am făcut nimic cu Amăicălițului, deși am încercat, am scris un articol despre Giordano Bruno și m-am dus la el să mi-l publice, mi l-a publicat, dar pe urmă cînd am vrut să continui colaborarea, insul m-a primit rece și mi-a spus că au fost criticați pentru el, din pricina viziunii mele sumbre asupra filozofului. „Bine, i-am spus, dar a fost ars pe rug, cum am putea avea o viziune luminoasă despre un final atît de tragic?” „Ați apăsat prea tare și într-un fel prea ambiguu pe aspectele abjurărilor lui.” „Așa vi s-a spus?” „Exact!” „E adevărat, i-am răspuns, așa pare, că aș fi apăsat eu, dar în realitate a apăsat Papa; nu i-a suportat denegările care îi anulau abjurația și l-a ars pe rug. Am cîntărit faptele fără să-mi permit vreo ambiguitate.”

A urmat o tăcere. Amăicălițului nu arăta chiar așa cum mi-l descrisese Micu, poate doar fizic, dar s-a purtat cu mine sincer și corect, fără vreo agresivitate, deși fusese criticat din pricina mea. „Și nu pot colabora mai departe?” l-am întrebat. „Nu!” Foarte clar! Și fără urma vreunui regret. „Mă scuzați că vă mai întreb ceva: nu cumva n-aveam dreptul să public, din pricina condamnării mele?” „Nu mi s-a spus nimic. De obicei ni se spune dinainte și atunci, bineînțeles, articolul nu mai apare. Or, al dumneavoastră a apărut, așa că…” „Și nu mai pot colabora, chiar dacă aș trata teme care să nu se preteze la nici un fel de ambiguități?” „Da, dar ceva mai tîrziu…” „Adică? Cît de tîrziu?” „Mai tîrziu! repetă el cu o sugestie în glas, adică într-un tîrziu nedefinibil, mai încolo, cînd o să se uite articolul apărut… Se mai schimbă optica, surîse el, mai sînt schimbați oamenii…”

Or, atît oamenii cît și optica se schimbă greu, sau dacă se schimbă mai repede nu e sigur că se schimbă și pentru tine! Și nu încercai nici să-i reamintesc lui Micu promisiunea pe care mi-o făcuse că dacă publicam o carte ar fi putut să mă ajute să reintru în învățămîntul superior la București. Abandonai deci pe Giordano Bruno definitiv. Așadar pîrtia aceasta pe cursul vieții mele nu putuse fi urmată, chiar dacă m-aș fi încăpățînat să insist. Și în nici un caz n-aș fi putut părăsi Oraca mai curînd de cîțiva ani. Or, tocmai de acolo avea să țîșnească…

Dar tocmai în următorii ani veni pentru mine o perioadă în care începui să lucrez cu o pasiune liniștită și adîncă asupra temei mele despre o nouă gnoză, pe care o terminai. Cum am spus, caietele mă ghidau. Departe însă de a mă simți epuizat, după terminarea acestui studiu, despre care prietenul meu, Ciceo, spuse după lectură că l-a citit pe nerăsuflate și că dacă ar putea să apară ar avea un succes-bombă, adică ar fi un best-seller filozofic care ar stîrni mare vîlvă, dorința mea de a scrie mai departe crescu cu o putere extraordinară. Și nu trebui să treacă mult și în reveriile plimbărilor mele solitare pe potecile și drumurile înguste din afara orașului avui, la întrebarea ce mi se punea cu o dulce beție, ce să scriu, revelația simplă, dar nu mai puțin copleșitoare: ce altceva decît despre ceea ce îmi spunea mie timpul pe care îl trăiam? Bineînțeles, nu un roman și nici o povestire fie ea și directă a vieții mele, ci tot filozofie, adică esență despre viața mea și a semenilor mei, așa cum îmi apăruse ea mie, dar și altora, viață de cobai ai divinității, care experimenta pe noi (și nu se știa dacă și pentru noi sau doar pentru altă lume, la asta urma să răspund) legi bizare, insondabile, amenințări misterioase, transformări rapide care aruncau în aer vechi credințe și structuri naturale, alături de mituri barbare și primitive care învolburau oceanul uman, ocean pînă în acest secol atît de liniștit.

Tema intră în mintea mea în ebuliție[1] și după cîtva timp îmi dădui