seama că era prea vastă, nu fiindcă n-aș fi putut-o stăpîni, ci pentru că, așa cum spune Nietzsche, mi-ar fi cerut o mare încordare a spiritului, care s-ar fi transmis și cititorului și l-ar fi obosit. Trebuia să-mi aleg pentru început, să extrag adică din ea una mai modestă. După aceea aș fi extras alta, dacă forța gîndirii mele n-ar fi slăbit. Mi se păru firesc să consider că oamenii, deși erau oameni care gîndeau ca și mine, nu erau conștienți că, de mii de ori mai mult ca în trecut, sînt cobai… Se cred totuși stăpîni pe destinul lor și sînt, din această pricină, de o trufie fără limite. Au creierul inflamat. Și poate că pentru întîia oară în istoria cantitativă a omenirii, eliberați de credința în Dumnezeu, de chingile unei morale căreia i se supuneau fiindcă știința nu sfîșiase încă vălurile divine care le inspirau vina și teama, ticăloșii se simțeau din ce în ce mai în largul lor și domnia care li se așternea înainte, care li se prepara sub ochii noștri, nu era însoțită de nici un fel de amenințare și formele de ticăloșie începeau să apară pe pămînt drept cele mai fascinante spectacole, expresia de jubilațiune a ticăloșiei mai puternică, mai atractivă, mai curajoasă față de moarte (eterna tragedie!) decît cea a conștiințelor pure, tot mai rarefiate și cărora li se rînjește: ei bine, așa este, recunoaștem, sînteți puri, aveți revelațiile voastre sublime, dar rezistă ele gîndului că pînă la urmă o să muriți într-un mod tot atît de scandalos ca și noi și lespedea mormîntului va închiDeodată cu trupurile voastre și idealurile care v-au animat și ideile generoase pentru care ați luptat? Nu există dincolo un empireu în care să vă regăsiți. Ha, ha, ha! Dincolo nu mai există nimic! Adieu, tout est fini, dirlalai, dirladada! În timp ce noi sfidăm moartea, ne batem joc de ea… Era ticăloșilor, astfel îmi veni în minte titlul noii mele lucrări. Nu secolul, nici mileniul, ci Era, care putea fi mult mai mult.

Sînt eu oare atît de sceptic, sau poate atît de înspăimîntător? mă întrebai după ce această veche idee ce îmi încolțise în minte încă din adolescență, citindu-l pe Platon, se cristaliza îmbogățită de propria mea viață. Fiindcă îmi dădeam seama: ar fi însemnat să sperii pe semenii mei cu o astfel de viziune asupra rupturii echilibrului nostru interior care ne ajutase să trăim totuși pe planeta noastră cel puțin un milion de ani. Natura umană fusese studiată cu mult înaintea mea de toți marii filozofi și artiști. Se produseseră în ea astfel de mutații catastrofale? Ajunsese ea chiar atît de fundamental diferită? Nu, dar ceva grav se produsese totuși. Omenirea va sombra în urma acestei ere sau va reînvia? Iată întrebarea. Neliniștea trebuia să se insinueze în spiritul cititorului. Totuși, cei virtuoși nu aveau chiar nici o șansă să domine, să evite, să scurteze această domnie, această frenetică eră a ticăloșilor? Ba da, trebuiau afirmate vechile valori… Teama de moarte cred că e cu atît mai mare, gîndeam, cu cît sîntem, de pildă, mai puțin legați de viață. Se zice contrariu despre bătrîni, care, chipurile, „se desprind” de ea, se liniștesc. Nu se liniștesc, dorințele rămîn, cum mi-am dat seama din starea de spirit a bunicului. Nu se desprind. Se desprind ca să vadă ce? Dincolo de viață e neantul, nimicul, spun ticăloșii. Ce să contempli? (Se ia drept contemplare nemișcarea bătrînilor.) Adîncimea infinitului mic? Vastitatea infinitului mare? Nici vorbă, bătrînul contemplă tot viața, a lui și a altora, e mîndru că a atins o asemenea vîrstă și și-a trăit bine viața, sau e deprimat dacă nu și-a înțeles-o… Aici e aici! Lumină nu e decît pe pămînt, universul e de catran. Spiritul bîjbîie încercînd să pătrundă negrul cosmos, din care miliardele de stele nu pot alunga întunericul. Cum am putea să nu ne speriem de sfîrșitul nostru? Nu ne speriem fiindcă ne naștem cu bucuria de a fi, iar această bucurie se alimentează din noi înșine și ne pune în mișcare să ne dovedim că sîntem. Ați observat? Cît de înțelepți devenim în orele cînd muncim! Moartea nu mai există decît ca o pură idee. Dacă ne-ar prinde cu ciocanul în mînă, sau la arat, sau în toiul oricărei alte munci în care ne-am dărui cu toată ființa și am muri înainte ca bucuria dăruirii să se spulbere, această dăruire ar fi ca un scut, am muri tot atît de împăcați ca într-un somn, care ne-ar doborî irezistibil și ne-am scufunda euforic, ca și cînd am fi drogați (și nu este oare somnul minunatul drog pe care natura l-a dăruit încă de la începuturi ființei monocelulare din care am devenit apoi conștiințe?). Bucuria unei împliniri ne învăluie sufletul și îl apără de groaza morții. De aceea după o credință populară mor greu ticăloșii, adică cei care n-au trăit decît pentru ei, sau au făcut rău altora (Shakespeare le aduce în acele clipe înaintea ochilor fantomele victimelor lor), dar nu numai marii scelerați au coșmarul sfîrșitului, ci și egoiștii de toate nuanțele, de la cei care au trăit pe spinarea altora, pînă la cei care n-au iubit pe nimeni. Cît de apropiată, de familiară e moartea, cît de amestecată e ea printre treburile noastre și cu cît humor simplu stăm de vorbă cu ea, ca Ivan Turbincă, acest erou care îi trăgea de-atîtea ori clapa. N-o să trăiesc cît lumea și n-o să mor de două ori, se mai spune. E un gînd de om, legat de viața plină, singura care există și care continuă și după noi, în timp ce ticălosul e pedepsit să se sperie necontenit. De aceea îi e atît de groază să rămînă singur în tăcerea odăii sale. Dacă mor, îi vine lui gîndul, n-o să mai pot înfuleca și bea la nesfîrșite petreceri, n-o să mai pot să țes intrigi împotriva altora, n-o să mai pot să-mi aduc în pat în fiecare noapte altă muiere. Ticălosul e legat de viață, nu „și-o trăiește”,