cum e el ferm încredințat, căci viața înseamnă și moarte, or cu moartea el nu e în regulă, deși o sfidează tot timpul gălăgios și cinic… Se mai spune că adesea ticălosul are somnul adînc și liniștit și că puțin îi pasă de îndrăznețele lui fărădelegi comise peste zi. Cine n-are conștiință n-are nici tulburările ei. N-aș crede! Conștiință are orice om, în sensul propriu al ticălosului, zace în întuneric. Ei și? Nimeni nu-i garantează că o mică întîmplare, un fapt neînsemnat, un gînd viclean care i se șoptește la ureche de către un alt ticălos (unul mai mare!) nu i-o va trezi cînd îi va fi lumea mai dragă. Hm! dar ticălosul se poate și îndrăgosti și poate fi și respins, poate avea un copil care să-i moară, poate cădea la pat și poate fi strîns fără milă în cleștele implacabil al suferinței îndelungi cu sfîrșit doar în moarte. Ni se poate răspunde că și virtuosul poate avea aceeași soartă și dragostea lui poate fi respinsă, și copilul lui poate muri și că microbul, virusul sau cancerul nu aleg. Da, dar conștiința lui nu va fi surprinsă. Nu va intra în derută că e respins în dragoste, își va iubi copilul și în moarte (nu va fi disperat că nu l-a iubit în viață, că n-a avut grijă de el, că l-a abandonat mizeriei fizice și morale). Cît despre propria lui suferință în boală și în ghearele morții nici atunci nu va fi surprins, căci el îi cunoaște demult pe acești inamici implacabili, în timp ce ticălosul se crede nemuritor și îl va apuca în acele clipe groaza cea mare. Da, ni se poate răspunde, dar am văzut virtuoși chinuindu-se pe patul morții și ticăloși murind fericiți în brațele unei femei sau în toiul unui chiolhan… E adevărat, există și virtuoși chinuiți și ticăloși care jubilează o viață întreagă și mor fără chinuri în cîteva secunde. Dar cine îți garantează că vei avea acest rarisim noroc să fii mereu ferit de chinurile conștiinței și să închizi ochii pentru totdeauna strîngînd în brațe o muiere? Dimpotrivă, infinit mai multe șanse sînt să dai, nepregătit, de belea… Și pe urmă cine spune că a fi virtuos înseamnă să nu strîngi în brațe o muiere și să nu iei parte la un chiolhan? Da, dar felul cum o face un ticălos are o coloratură aparte… El inspiră o veselie de care amintindu-ți te apucă întîi o vagă neliniște, apoi o insuportabilă greață…

[1] agitație, tumult (n. r.)

Capitolul II

Nu e greața de a exista și nici nu e vorba, cum cred unii, de un cît de mic deficit al forței noastre vitale. Nu, greața survine dintr-o pornire cu care sîntem dăruiți de a respinge amestecul în care am fost ispitiți să intrăm, așa cum un ficat sănătos aruncă bilă în sînge cînd îi trimiți, prin stomacul care primește orice, o fleică grasă și rîncedă. Pentru că nici măcar nu putem să spunem contemplînd o ceată de ticăloși în toiul unui chef, asemeni poetului în fața stîrvului asaltat de viermi, că păstrăm totuși în noi esența divină a solidarității noastre descompuse. (Celor care au revelația absurdității existenței nu le-ar strica munca dură într-o mină de plumb, sau la un canal, și fără posibilitatea de a se retrage și mai mult în domeniul absurdului printr-o condamnare absurdă; nu, să rămînă liberi și să descopere foamea și setea și bucuria somnului demult pierdute, sau să piară, alternativă firească, deloc lipsită de sens!) Nu, prieteniile se desfac, interesele superioare devin divergente, amintirile comune se colorează în negru, sărutul iubitei devine simbolul trădării, idealurile comune se retrag și ura acerbă, ura tenace și totală, însoțită de surorile ei bune, ranchiuna nedomolită și invidia infernală, își fac apariția. Esența unei solidarități, chiar descompuse, se topește, și gîndul eliminărilor reciproce, chiar prin crimă, încolțește, și chiar dacă rar devine fapt împlinit, răcorește sufletul devastat. Și cu toate acestea singurătatea care ne face semne de departe, semne prietenești, ale unei tandreți infinite, nu ne sperie (pe unii îi sperie, fiindcă frumoasa zeiță nu-ți promite nimic care nu există în tine însuți)…

…Totuși, pe lîngă impulsul de a începe noua mea carte, simțeam nevoia să mă destind, și nu oricum… Doream eu însumi o petrecere, un chiolhan, o distracție violentă. Dar cu cine? Cu Ciceo și cu nevastă-sa? Nici vorbă! Și atunci îmi amintii de Vintilă și foștii mei colegi de la deratizare… Da! Vintilă, cel cu verva lui inepuizabilă, rubicondul care păstra în conștiința lui ca un blazon, ca un trofeu, gîndul că o frumoasă doamnă din orașul nostru trecuse, înainte de a se mărita (și măritișul îl aranjase tot el!) prin garajul său unde se hîrjoniseră împreună lăsîndu-i pe zid urmele tălpilor ei goale. Îmi amintii și de Bacaloglu, cel care ne ținea fișe la toți, cu sugestia că, la venirea anglo-americanilor, acele fișe își vor spune cuvîntul… Alo, atenție, domnul Calistrat… Da, și pe Calistrat, grasul jovial cu privirea sa porcină și cu filozofia lui că îi băga în bida mă-sii pe toți care se legau de salariul lui (deși nimeni nu se lega și n-avea această intenție), de Pantelimonescu, „strelitul” care mă inițiase în tainele vieții șobolănești… Un surîs interior însoțea amintirea petrecerii care urmase în chiar ziua în care fusesem angajat… Erau urmele fascinației… Aș fi vrut ca acel chef să se repete… După atîtea abstracțiuni, simțeam nevoia unor înjurături birjărești.

Și într-o zi îi dădui un telefon lui Vintilă și într-adevăr cheful se repetă, dorința mea coincisese cu un eveniment pe care ei tocmai voiau să-l sărbătorească. Curiozitatea mi se ascuți. După atîția ani grasul Calistrat, care fusese condamnat la un an închisoare fiindcă violase în deplasare o curvă, îmi apărea acum drept un inocent, Bacaloglu un ranchiunos mai degrabă comic, iar faptul că își lăsase tatăl să cerșească afară în fața porții, după ce îi mîncase averea, îmi apărea drept