Bertie a pufăit din pipă, apoi l-a întrebat:

— Dar de ce aviaţia britanică? Dacă voiai să te înrolezi, de ce nu te-ai dus în Canada?

În mintea lui Ollie s-au înfiripat chipurile triste ale părinţilor săi. A tras adânc aer în piept şi a răspuns:

— Tata spunea mereu că familia noastră poate că şi-a pierdut accentul, dar sângele nostru este şi va fi mereu britanic.

Bertie a zâmbit, cu pipa între dinţi.

— Termină de mâncat, l-a îndemnat Susan. În curând se lasă întunericul.

Când a băgat iar lingura în castron, Ollie a lovit ceva tare, precum coaja de nucă. A dus lingura la gură, dar a încremenit. O scoică. Cu cochilia deschisă de tot şi cu picioruşul afară.

— Scoicile nu au prea multă carne, îmi pare rău, s-a scuzat Susan. Le-am pus mai mult de gust.

Ollie a început să saliveze abundent.

— Afurisita asta de raţionalizare! a spus Bertie.

Tânărul a simţit deodată furnicături pe limbă. Buzele i se umflau încet-încet. Bertie a lăsat pipa jos.

— Te simţi bine?

— Sunt alergic la fructe de mare, a spus Ollie în timp ce stomacul a început să-i gâlgâie.

Susan şi-a dus mâna la gură.

Ollie a simţit o nouă bolboroseală în stomac, care se lăsa tot mai jos, de parcă dăduse pe gât un galon de zeamă de murături. S-a scuzat repede şi s-a ridicat de la masă.

Prin fereastra bucătăriei, Susan şi Bertie l-au văzut cum fuge spre privată.

Ollie a împins uşa grăbit, întâmpinat de mirosul de pământ şi amoniac. A tras de nasturele de la pantaloni. Măruntaiele îi clocoteau. A tras şi mai tare, strângând din fese şi rugându-se să mai reziste câteva secunde. Nasturele a plesnit. Aproape că şi-a rupt pantalonii, şi natura şi-a urmat cursul.

— Totu-i bine? a strigat Susan din grădină.

— Da.

Vocea lui Ollie răsuna de parcă era închis într-un sicriu.

— Eşti sigur?

— Da!

Printr-o crăpătură din uşă se vedea fusta lui Susan. Era sigur că ea nu avea cum să îl vadă, dar cu toate astea s-a acoperit cu mâinile.

— Ai nevoie de ceva?

Îşi simţea intestinele ca pe un furtun de cauciuc plin de noduri folosit într-o întrecere de tras odgonul.

— Nu! E-n regulă!

— Scuză-mă, a spus Susan, apoi s-a dus spre casă.

Ollie s-a frecat pe burta umflată. Simţea junghiuri în măruntaie. Apoi s-a întâmplat. La început, ca un hârâit slab. Dar nu de la el. De afară. A simţit cum i se ridică părul pe mâini. Sunetul sirenei s-a auzit mai tare şi mai ascuţit, străpungând pereţii de lemn, de parcă erau din hârtie. Sirena a părut că se stinge, apoi a luat-o de la capăt, iar şi iar, de fiecare dată mult mai tare, într-un crescendo parcă fără sfârşit.

— Noi ne ducem în adăpost! i-a strigat Bertie. Blestemaţii ăştia au venit mai devreme!

Printre scânduri, i-a văzut pe Susan şi Bertie cum se îndreaptă spre o movilă de pământ.

— Grăbeşte-te, te rog! i-a strigat Susan.

Ollie a început să gâfâie tot mai repede. Măruntaiele i s-au contractat. Tirul antiaerienei a bubuit şi a zguduit pământul. Ollie a tresărit. S-a proptit cu mâinile de pereţi. I-a intrat o aşchie în deget. Privata s-a cutremurat.

Ollie şi-a ridicat privirile. Colţul tavanului de tablă ruginită era îndoit în sus, lăsând să se vadă cerul întunecat. Printre salvele de artilerie de la sol, a auzit zgomotul bondarilor de metal. Bâzâitul s-a înteţit. S-a uitat după hârtia igienică. A găsit însă o revistă cu pagini rupte. A întins mâna după o foaie, dar un alt junghi îngrozitor l-a făcut să se prindă cu mâinile de stomac. Zgomotul elicelor se apropia. Tirul antiaerienei a explodat. La mii de metri deasupra găurii din tavan a trecut un bombardier. Apoi altul. Şi altul.

Ollie s-a aplecat în faţă, cu dosul în unghi drept deasupra găurii din podea. A întredeschis puţin uşa. O escadrilă de avioane Spitfire a trecut ca fulgerul pe deasupra casei, făcând să se zgâlţâie pereţii. Când a ridicat ochii, a văzut cerul în amurg înnegrit de sute de bombardiere germane, însoţite de avioane de vânătoare, care scăpaseră de zecile de Hurricane şi Spitfire ridicate în grabă de pe aerodromul North Weald. Proiectilele au explodat. Era gata să-i sară inima din piept. Mitralierele au început să împroaşte aerul. Un Spitfire a căzut peste pădurea din Epping şi flăcările l-au cuprins imediat. S-a rostogolit, apoi a explodat, umplând pădurea de şrapnele.

Stomacul a început să-i fiarbă. Durerea l-a săgetat în abdomen şi picioare, trimiţându-l înapoi pe scaunul de lemn. Resortul de la uşă s-a închis. Afară se dezlănţuise războiul, iar el era înţepenit aici, fără apărare şi cu pantalonii în vine. Trecuse oceanul ca să lupte, scăpase de submarinele inamice şi de şobolanii mari cât un câine, doar ca să se împotmolească în văgăuna aia, snopit în bătaie, intoxicat, şi cu fundul lipit de scaunul unei latrine.

Flotila s-a îndreptat spre Londra, urmată de puţinele avioane britanice rămase. Tirul antiaerienei din North Weald, oprit brusc, a fost urmat la scurt timp de ecoul tunurilor din Londra.

După ce s-a uşurat şi crampele l-au lăsat aproape de tot, s-a şters cu o pagină de reclamă la scule de pescuit, apoi a ieşit. Cu picioarele tremurând, a traversat curtea. În pădure licăreau flăcări. Bubuitul bombelor umplea aerul. Când a ajuns la adăpost, s-a deschis uşa.

Bertie i-a făcut semn spre pădure şi i-a dat un felinar.

Ollie şi Susan au pornit printre copaci adulmecând mirosul de benzină arsă, în căutarea avionului Spitfire care se prăbuşise. După un carpen căzut la pământ au găsit carlinga şi ce mai rămăsese din pilot.

Susan a început să se roage, cu lacrimi pe obraji.

Ollie clocotea de furie. Ziarele de acasă nu fuseseră în stare să descrie întreaga grozăvie de