tată îl respinge… Îţi spun dumitale, Olimpia nu-ţi seamănă deloc, nici la temperament… Însă ce sunt eu de vină? În faţa legilor, Olimpia este fata dumitale, şi eu trebuie să-i dau o reparaţie… Un socru ca dumneata, un artist, este pentru mine o mare cinste, un îndemn la lucru, deschizătorul unui ţel în viaţă.

  Prin astfel de complicitate insidioasă cu ideile fixe ale lui Simion, Stănică câştigă mai mult decât prin implorări şi declamaţii. Stănică începu să ducă pe Simion prin oraş şi să-l trateze cu bere prin grădini (bătrânul nu avea mai niciodată bani proprii) şi să-i aducă în casă fel de fel de indivizi, spre a le arăta „galeria de pictură”. Aceste purtări schimbară într-atât opinia lui Simion despre Stănică, încât când Otilia şi Felix porneau la moşia lui Pascalopol, toată lumea în casa Tulea vorbea de cununia Olimpiei ca de un eveniment iminent.

  Otilia şi Felix coborâră în gara Ciulniţa, întâmpinaţi cu brişca de Pascalopol, care plecase înaintea lor din Bucureşti spre a pune ordine. Pascalopol era îmbrăcat într-un elegant costum rural-colonial (carâmbi de pânză închişi cu şireturi, costum de doc verde cu multe buzunare sistematice, pălărie de paie largă). Brişca însăşi era un vehicul de lux, uşor ca un caic, şi cei doi cai negri erau aşa de voinici şi de nervoşi, încât trăsura părea mai uşoară decât era într-adevăr. Otilia se repezi la moşier, care îi sărută prelung încheietura mâinii subţiri şi o ridică de subsuori în trăsură. După ce fură aşezaţi câteşitrei pe larga banchetă din faţă, Otilia stând între Felix şi moşier, care luase hăţurile, trăsura porni cu un huruit lin. Şoseaua era lutoasă, încărcată de un strat gros de colb uscat, şi caii alergau fără greutate. Moşia se afla la vreo cincisprezece kilometri depărtare de Ciulniţa, în direcţia Dunării, departe de linia ferată, fiind cam la jumătatea distanţei dintre Călăraşi şi Feteşti. Caii alergau cu o repeziciune de cursă, ridicând într-un stil decorativ picioarele de dinainte, în vreme ce Pascalopol îi atingea numai uşor cu sfârcul unui bici lucrat cu îngrijire, pe cotorul căruia se zăreau împletituri de piele de marochin, întărite printr-un inel de argint. Un vânt cald, masiv ca o undă marină, sporit şi de alergătura trăsurii, făcea ca pălăria Otiliei să fluture, deşi era ţinută bine cu mâna. Otilia şi-o scoase în cele din urmă de pe cap şi, trecând un braţ pe sub braţul lui Pascalopol, rămase cu capul gol, aspirând cu nările desfăcute mirosul câmpului. Vântul îi arunca pletele, ţinute într-un pieptene lat, peste urechi, masculinizându-i faţa. Câmpia era aşa de plată şi de întinsă, încât nu i se zărea nici o margine. Fâşii enorme de pământ, care fusese lanuri de grâu, erau acum numai nişte întinse mirişti isprăvite spre orizont, din care se ridica un bâzâit formidabil, fără oprire, de cosaşi, vărsaţi în atâta cantitate pe câmp, încât, la trecerea trăsurii, săreau ca nişte stropi mărunţi de noroi. Otilia prinse unul chiar pe rochia ei, dar, când vru să pună mâna pe insecta de culoarea paiului putred, rămase numai cu un picior minuscul între degete. Când brişca trecea printre semănăturile de porumb, zarea era astupată cu desăvârşire. Nu se vedea nici un om, nici o vietate, afară de insecte şi de stoluri de vrăbii. Pluteau pe o mare galben-verzuie, în care valurile prea înalte împiedicau ochii să tragă linia orizontului. La încetarea porumbiştilor, reapăreau miriştile sau lanurile, tot atât de lungi, de ovăz, cu paiul scurt şi aproape alb de uscăciune. Atunci, din cauza inundării întregului şes cu ovăzuri, contururile priveliştii se rotunjeau, şi proporţia între lucruri, din lipsa unei unităţi de măsură, devenea nebună. Prăjina unui puţ cu cumpănă îi urmări multă vreme din depărtare, fără să-şi poată da seama dacă era o simplă prăjină sau un stâlp colosal. Un cal ieşit pe neaşteptate în marginea câmpurilor părea gigantic, copilul care-l mâna din urmă cu o nuia, un ciclop. Multă vreme, lipsa desăvârşită a oricărei aşezări omeneşti dădea călătorilor impresia ieşirii din orice margine posibilă a civilizaţiei şi diforma noţiunea de timp. Era un ceas numai de când coborâse din tren, şi Felix se simţea pierdut de sute de ani pe locuri în care orice urmă de civilizaţie fusese distrusă de mult de soare şi de ierburi. Lanurile începură după câţiva kilometri să se întunece şi se ivi o pustietate stearpă de colburi negre, cu o uşoară mălurire în depărtare. Caii nechezară.

  — Uite, colo, pe marginea pârâului, am o grădinărie, zise Pascalopol, arătând cu biciuşca.

  Nu se zărea însă nici un pârâu şi nici măcar vreo salcie. Abia mai încolo, câţiva pomi rămuroşi se iviră izolaţi la distanţe incalculabile, pierduţi ca nişte trunchiuri moarte pe valurile mării. O roată bizară începea sa se contureze pe cer ca un curcubeu de cenuşă, şi, alături de ea, un om călare pe un cal uriaş. Pascalopol părăsi drumul de căruţă, pe care, din cauza unor nămoliri mai vechi, rămăsese şanţuri groase, solidificate, de tină, şi o tăie de-a dreptul pe câmp în direcţia calului fabulos şi a aureolei fumurii. Se distinse pe încetul o roată ca de moară, mereu enormă, şi un om călare, apoi roata se micşoră puţin, şi călătorii cei tineri îşi dădură seama că era o roată cu găleţi pentru irigaţii. Undeva prin apropiere se afla probabil un mic pârâiaş. Trăsura fu oprită de moşier departe de viziune, încât Felix nu-şi putu da seama dacă se aflau la două sute de metri depărtare sau la câţiva kilometri. Pascalopol făcu un semn prin aer cu biciuşca şi strigă spre cer, cu un glas profund, pe care aerul îl hohoti:

  — Cine eşti acolo? Hei!

  Calul fabulos se mişcă. Omul din depărtări scrută puţin originea glasului, apoi răspunse ca din fundul pământului:

  — Sunt eu, Pătru!

  — Sunt pepeni? Ţipă grozav Pascalopol.

  — Este, este!

  — Oameni ai? Câţi oameni ai?

  — Am douăzeci! Douăzeci de bulgari!

  — Să trimiţi la curte o căruţă de pepeni, ai înţeles?

  — Ţeles. Trăiţi! Răspunse