Pascalopol dădu iar bici cailor, părăsind pe stânga roata şi reapropiindu-se treptat de drumul bătătorit de căruţe. Brişca sări deodată, lovindu-se de un mal, căzu într-o albie şi se ridică iar pe câmp. Dăduse de pârâu. Nu era decât o şerpuire de şanţ mai îngust sau mai lat, în care prezenţa apei era dovedită doar de noroiul gros mai peste tot şi de mici băltoace verzui. Un miros de lintiţă trăda un ochi de apă cu broaşte.

  — A secat de tot pârâul, observă moşierul, nu vine mare decât când plouă mult şi se umflă apele.

  — Atunci, de unde scoate apă la grădinărie?

  — Din puţ! Răspunse Pascalopol, amuzat de spiritul făcut de natura însăşi.

  Otilia îl strânse de braţ. Şesul uriaş, acoperit cu colburi prinse în smocuri de ierburi, creştea înainte, tăiat în două de drum. Pe orizont se iviră nişte pete negre, nişte ocoale, nişte domuri sumbre cu ţepi în vârf. Construcţiile se măriră şi apărură în toată sinistra lor sălbăticie. Erau coşare de nuiele împletite, grajduri de nuiele, case de nuiele lipite cu lut scorojit. Ocoalele păreau destinate vitelor, căci bordeiele n-aveau nici o împrejmuire. Domurile erau stoguri de fân scrumit, putrezit, strâns în jurul unei prăjini. Totul alcătuia o ruină tristă, prin materialul ei, un Pompei de lut, imposibil de a fi gândit cu oameni într-însul, confundându-se cu pământul, părând o rană a lui, o muşuroire de furnici gigantice. Şi cum totul părea pe acest orizont, lipsit de dimensiune, colosal, Felix avu intuiţia pustietăţii scitice, învăţate la şcoală. Aici nimic nu putea fi aşezat într-un moment al istoriei, nici un monument, nici o formaţie a solului nu amintea vreun ev. Totul era rămas pe loc, în afara oricărei epoci, într-o absolută neistoricitate. Dacă înaintea trăsurii ar fi răsărit deodată câţiva călăreţi acoperiţi din cap până-n picioare în sârmă, ca barbarii de pe Coloana Traiană, sau în întregime goi, cu ţeste la oblânc şi cu suliţi cu smoc de păr în mână, Felix nu s-ar fi mirat deloc. Aci punea acum tot ce nu încăpea în istoria lui oficială, tratând despre romani şi greci, barbarimea cu nume bizare, sciţii, costobocii, sarmaţii, bessii. Huruitul roţilor şi tropotul cailor spori în conştiinţa lui într-un chiot prelung, ca şi când cercul orizontului s-ar fi umplut de hoarde. Şi, într-adevăr, un fum înecăcios începu să se ridice în zare, şi aerul răsuna de nişte răcnete neidentificabile.

  — Ce este? Se sperie Otilia.

  — Nimic, nimic! O linişti Pascalopol.

  Un noroi negru, gros părea că se rostogoleşte moale dinspre zare spre trăsură, un noroi cald, care fierbe şi plesneşte, făcând să se mişte domol suprafaţa lui. Bucăţi din această lavă pătă câmpul pe ici, pe colo, adunându-se spre centrul invaziei. Strigătele guturale sugrumate crescură în val, şi noroiul începu să se prăvale mai cu putere, zguduind pământul.

  — Sunt bivolii, zise Pascalopol, şi opri brişca lângă marginea drumului. Cum Otilia se îngrijora, o asigură: Nu fac nici un rău.

  Colbul crescu ca o furtună şi înnegri totul, în inima lui se zărise întâile vite lungi, bituminoase, cu capul aplecat şi adulmecător, ca al unor rinoceri, mergând ondulat, ca o barcă infernală pe Styx. Apoi veniră mai multe laolaltă plutind, îndesate unele într-altele, pline de nămoale încrustate, bărboase şi, în sfârşit, invazia fu atât de generală, încât brişca fu înconjurată de aceşti zei negri, care trăgeau din nări privind spre Otilia, confundând-o poate cu o buruiană mai înaltă. Toată câmpia părea din pricina colbului cotropită de bivoli. Tropotul, răgetele sugrumate făceau o larmă surdă, în care răsăreau nişte urlete sălbatice. Felix şi Otilia nu distinseră alt animal; dar Pascalopol, ţinând bine caii, care sforăiau, începu să strige:

  — Măi, care sunteţi acolo?

  Un glas se auzi ca de pe lumea cealaltă:

  — Aici suntem, boierule.

  În curând, printre bivolii mai risipiţi dinspre margine, se ivi călare, cu un băţ în mână, un om aproape gol, cu pielea tot aşa de neagră şi de mânjită de noroi uscat ca şi a bivolilor. Degetele picioarelor atârnând fără scări erau îmbrăcate într-o coajă de tină. Noroiul în care intrase i se lipise în ţurţuri de perii fluierelor. Sudoarea, îngroşată cu colb, îi brobona fruntea adăpostită sub o pălărie mică, ardelenească, foarte unsuroasă, şi semănând cu tichia lui Mercur. Părea Hermes însuşi, rătăcit prin nămoluri, cu caduceul rupt.

  — Tu eşti, măi Lepădat! Zise Pascalopol. Unde îi duceţi?

  — D-apăi îi mânăm mai sus, la jgheaburi!

  — N-aţi pierdut niciunul?

  — Ba nu, numai pe doi i-am lăsat la ocol, că-s răi tare, tune dracu-n pielea lor. Nu trag deloc la jug!

  — Să-i trimiteţi la iarmaroc, să-i vândă.

  Pascalopol dădea porunci liniştite, hotărâte, şi Felix admiră ţinuta lui de stăpân al câmpurilor şi vitelor. Otilia ţipă deodată, fiindcă un bivol, indus în eroare de rochia ei albă, îşi apropiase fălcile lungi şi păroase, mirosind-o cu înclinarea de a o rumega. Pascalopol îl lovi cu biciuşca peste bot şi vita se trase înapoi năruindu-se peste celelalte. Şi unul din caii de la brişcă necheză la vederea ciurdarului. Turma se scurse încet, ca o lavă groasă, ridicând un fum gros de praf, şi reconstitui de cealaltă parte a câmpului acea târâre colboasă. Pascalopol dădu bici cailor şi brişca porni.

  — Pascalopol, întrebă Otilia (Felix observă familiaritatea), la ce servesc bivolii? De ce sunt aşa urâţi?

  — Sunt buni la jug, răspunse moşierul, au putere mare. Câmpul cel negru, semănat cu smocuri de buruieni, începu să se coloreze din nou. Reapărură lanurile lungi, dar de data asta bine tăiate, unele albicioase, cu ovăzuri, altele verzi, cu porumb. Printre ele, fâşii subţiri şi lungi de un verde-închis arătau lanuri de cartofi. Pătrate mari cu mirişti şi altele cu trifoi geometrizau întinsul chilim. Fundul zării se întunecase şi se putea ghici o pânză deasă de sălcii din care ieşea un mic fruct sclipitor.

  — Acolo e biserica, arătă Pascalopol cu biciuşca.

  Cu cât se apropiau