de lanuri, cu atât miriştile şi fâneţele se împestriţau. Toată pânza era stropită cu albăstrele, sau cu galbene flori de sunătoare. Otilia nu mai înceta de a arăta cu mâna în dreapta şi în stânga, pretinzând a distinge o floare dintr-un miliard. Câteva berze îşi plimbau paşnice picioarele înalte. Pascalopol opri brişca, înnodând hăţurile în jurul manivelei de frânare, şi coborî jos, unde începu să adune, cu fruntea brobonată de sudoare, albăstrele pentru un buchet. Felix se dădu şi el de partea cealaltă şi începu să culeagă flori. Când se apropie de brişcă, văzu că, din partea opusă, Pascalopol venea cu un buchet gros, pe care-l depuse apoi în braţele Otiliei. Felix se pregătea să întindă şi el pe al său Otiliei, care nu-l vedea, dar un amestec de sentimente îl opri. În faţa moşierului, gestul lui părea inutil şi totdeodată o concurenţă puţin amabilă din partea unui invitat tolerat. Felix lăsă buchetul să-i cadă lângă roata trăsurii.

  — Tu n-ai cules nimic? Îl întrebă Otilia când brişca pornise.

  — Sunt frumoase numai pe câmp, răspunse el, e păcat să le rupi.

  După vreo doi kilometri, Felix văzu că pânza de salcâmi se alcătuia din mai multe perdele lungi, destul de depărtate una de alta. Două rânduri fură trecute, şi, deodată, într-un sistem de lanuri bine tăiate, apăru în mijloc un grup de clădiri distribuite în două zone pătrate. Din cauza iluziei de şes, construcţiile păreau enorme, adevărate fortăreţe. Pătratul din stânga era făcut din ziduri înalte cu acoperiş ţuguiat de ţiglă, cel din dreapta, mult mai spaţios, era o livadă mare, împrejmuită cu mari uluci sprijinite din loc în loc de stâlpi de zid. Brişca o luă în direcţia grupului roşu, apoi, ocolindu-l, se-ndreptă spre livadă, care se zărea aşternută pe jos cu un covor de iarbă, şi se întoarse spre capătul cel mai din afară al pătratului verde, unde se vedea o poartă mare de zid. Trecu poarta şi se aflară pe o alee bătută cu pietriş mărunt, cu stâlpi scurţi de piatră de o parte şi de alta, în fundul adânc al căreia răsări pridvorul cu boltă al unei mari case albe. Caii zvâcniră mai repede, şi curând brişca se opri în faţa unor scări. Pascalopol sări jos şi, făcând o mică reverenţă, zise:

  — Fiţi bineveniţi pe domeniile mele.

  Otilia se ridică să sară şi, cum Pascalopol aştepta cu braţele întinse spre ea, îşi dădu drumul realizând astfel o scurtă îmbrăţişare, pe care moşierul încercă s-o mai prelungească. Ca să atenueze puţin această plăcere evidentă, Pascalopol, rămas în urmă, luă de braţ pe Felix şi-l conduse pe scară în sus.

  — Vezi dumneata, îi zise, aici este, pentru un tânăr, o şcoală de energie. Vei profita.

  Pascalopol dădu invitaţii pe mâna unei bătrâne servitoare, ca să se cureţe de praf şi să se spele, şi dispăru pentru un sfert de ceas. Când se adunară din nou în sala de la intrare, Pascalopol era îmbrăcat într-un costum de oraş. Le arătă casa. Aceeaşi căutare din apartamentul de la Bucureşti se regăsea şi aici, într-un chip mai rustic. Doi pereţi ai sălii erau acoperiţi cu două mari şaluri de caşmir, arme numeroase vechi erau presărate peste tot, de tavanul de grinzi atârnau candelabre cu lumânări de ceară. O vitrină mare conţinea pe un rastel numeroase puşti de vânătoare. Alături de sală era o cancelarie de moşie, simplă şi ordonată. În cealaltă parte se găsea sufrageria. Aceste încăperi dădeau înspre prispa de intrare. Pe o uşă din fundul sălii ieşiră într-un geamlâc ce privea în direcţia pătratului cu şuri. Pe acesta se aflau uşile a numeroase alte odăi. Pascalopol le arătă o odaie cu mobilă veche de nuc, care, spunea el, aparţinuse mamei sale şi rămânea mereu nelocuită. O cameră spre un capăt al coridorului fu destinată lui Felix, alta, la capătul opus, Otiliei. Amândouă erau mobilate cam în acelaşi chip, sumbru, masiv şi cu o solemnitate rustică, pe care o accentuau grinzile de lemn. Cei trei se întoarseră în sală. Otilia, care o luase înainte, deschisese dulapul cu puşti şi pusese mâna pe cea mai plină de arabescuri. Într-o clipă, Pascalopol fu lângă ea, cuprinzându-i cu putere braţele.

  — Domnişoară Otilia, trebuie să fii mereu supravegheată. Puştile le ţin totdeauna încărcate.

  Felix nu notă atât primejdia, cât îmbrăţişarea lui Pascalopol.

  Moşierul îi invită în sufragerie. O masă lungă se întindea aproape de la un capăt la altul al odăii, cu două bănci laterale. Masa şi băncile, din blană groasă de stejar, erau lucrate în stil ţărănesc, cu încheieturi de aşchii. Cuiere de lemn şi blidare acopereau pereţii de jur împrejur, pline de căni şi bliduri ţărăneşti de toate tipurile. O mare plită ţărănească cu cuptor, într-un colţ, avea un rost mai mult decorativ. Marginea de sus a cuptorului era ticsită cu căni albastre de format mai mare, iar plita însăşi slujea de bufet. În sfârşit, lungi culmi roşii atârnau de cele două grinzi laterale ale tavanului. O pânză de în gros era aşternută numai într-un capăt al mesei. Pascalopol şi Otilia se aşezară alături pe o bancă, iar Felix, pe cealaltă dimpotrivă. În loc să aştepte mâncarea, Otilia muşca dintr-un măr mare, găsit pe o tipsie încărcată cu fructe, gustând suplimentar câte un bob de strugure şi câte o prună.

  — Domnişoară Otilia, o mustră Pascalopol, iar nu eşti cuminte. Ai să te-mbolnăveşti!

  Otilia făcu semn că nu, cu gura plină, şi, întorcându-se, se aşeză călare pe bancă, cu faţa spre Pascalopol.

  — Ce păcat că nu e aici cocoana Aglae, să te vadă, zise acesta.

  — Cocoana Aglae, pe cât am văzut, observă Felix, mai mult râzând, nu are ochi prea buni pentru Otilia, şi mi se pare că nici pentru mine.

  — Nu, confirmă Pascalopol, foarte serios. Într-adevăr, cocoana Aglae nu cultivă prea mult virtuţile creştine. Însă dumneata, domnule Felix, eşti un om cu desăvârşire independent, şi nu vad ce conflicte ai putea avea cu ea. Cu domnişoara Otilia (Pascalopol se