întoarse ocrotitor către fată şi părea a vorbi numai pentru ea), se schimbă puţin chestiunea. E ceva mai delicat. Dar vom lua măsuri, trebuie să luăm măsuri. Am şi vorbit cu Costache. El e un om cam slab, cu ciudăţeniile lui, dar bine intenţionat, te asigur că e bine intenţionat. Nu-l slăbeşte cocoana Aglae. În sfârşit, vom vedea, îţi voi spune eu mai pe larg unele lucruri. Şi când te gândeşti (făcu Pascalopol un gest de reproş amical) că toate astea ar putea să nu te mai intereseze, că eu…

  Oricât s-ar fi silit Felix să nu participe la convorbire, faţa lui exprima jena de a nu pricepe despre ce vorbea anume Pascalopol. Acesta tăie fraza şi, smulgând un măr de la gura Otiliei tocmai când slujnica aducea castronul cu supă, îl aruncă pe un blid ardelenesc de pe masă.

  — Produce mult o moşie? Întrebă Felix, numai ca să spună ceva.

  — Produce, fireşte, răspunse Pascalopol tehnic, dacă o exploatezi raţional. Eu cultiv îndeosebi oleaginoase, cu comenzi anticipate din Anglia. Culturile specializate sunt mai rentabile. Pentru asta e nevoie însă de inventar şi de mână de lucru selectă. Trebuie să-ţi mărturisesc că cu ţăranii de pe aici nu prea fac treabă; de aceea vei vedea pe moşie foarte mulţi ardeleni. Am şi câţiva nemţi, unguri, chiar şi italieni, asta pentru anume specialităţi. Grădinăria o fac cu bulgari şi cu sârbi. După o bună exploatare, toamna târziu, sunt în măsură să export, şi atunci mă duc să-mi ridic banii de-a dreptul în străinătate, la o bancă unde mi se face cont. Am şi eu dreptul să mă recreez.

  — Cum aş vrea să merg în străinătate! Se văită Otilia. Pascalopol puse mâinile cu devotament la piept şi zise:

  — Domnişoară Otilia, porunceşte. Am de la moş Costache învoirea să te răpesc oricând.

  Otilia nu răspunse la această propunere, deviind chestiunea.

  — Ai cai la moşie, pot să devin amazoană?

  — Este, este, cum să nu, îţi rezerv unul cu totul blând.

  — Eu, zise Felix, n-am altă dorinţă decât să dorm în fân. Am stat numai câteva ceasuri într-o şură, la o excursie, şi de atunci otava mi se pare cel mai bun culcuş.

  — Dar şi eu, sări Otilia, vreau să merg în şură, trebuie să fie foarte nostim.

  — O, de asta să n-ai nici o grijă, o linişti Pascalopol, fân avem destul. Însă, sper că nu vei dispreţui odaia pe care ţi-am pregătit-o. Ştii c-avem şi un pian, ceea ce n-are şura…

  — Pascalopol, admiră Otilia pe moşier, totdeauna ai fost chic!

  — Dumneata, zise Pascalopol lui Felix, după ce te odihneşti, te poţi plimba pe moşie. Dau ordin să-ţi dea o brişcă, dacă vrei, îţi dau chiar un cal cuminte… Nu te teme… Îţi dau ş-o călăuză… Aci devii numaidecât călăreţ.

  Felix mulţumi, rezervându-şi să se gândească, însă nu putu să nu remarce că Pascalopol îi făcea un program deosebit, izolat de al Otiliei. Asta îl indispuse, fiindcă aici i se părea locul cel mai bun de a se apropia mai mult de Otilia. Pascalopol le recomandă să se odihnească un ceas după-masă, până ce el pune puţin la cale treburile moşiei, şi, luându-i pe amândoi de braţ, îi scoase în coridor. Felix fu condus la odaia lui, dintr-un capăt.

  — Acum, zise Pascalopol Otiliei, să te duc şi pe dumneata! Când însă, puţin mai târziu, Felix aruncă ochii pe fereastră, văzu că Otilia, departe de a fi în camera ei, se plimba în fundul livezii care despărţea conacul de pătratul şurilor, la braţ cu Pascalopol. Acesta părea să râdă foarte voios şi-şi apropia pe cât putea în mers obrazul lui de al fetei. Felix simţi o mare ciudă. Sentimentul că Otilia este o fiinţă destinată să urmeze foarte de aproape propria lui cale crescuse mult în ultima vreme. Ar fi voit să fie foarte bogat, să fie major, să ia pe Otilia sub ocrotirea lui şi să-i ofere tot ce-i oferea cu atâta uşurinţă moşierul. Îşi propunea să facă tot ce-l sfătuia Otilia, să ajungă un medic celebru, în sfârşit, orice, dar ilustru. Pe o masă lângă fereastră se aflau o călimară şi câteva foi de hârtie, Felix se aşeză şi începu să scrie caligrafic, privind de departe pe Otilia: „Otilia, Otilia, Tilia, Tili.”

  Pe la ora şase toţi se reîntâlniră. Pascalopol îşi reluase ţinuta de moşier, dar cu alt costum, cărămiziu, şi aştepta în pridvor, în vreme ce trăsura era şi ea trasă prin preajmă.

  — Vreau să te plimb puţin pe moşie, zise Pascalopol către Otilia, cred că te-ai odihnit de ajuns.

  Otilia îşi schimbase şi ea rochia şi nu părea deloc să fi dormit.

  — Dar tu, Felix, nu vii cu noi? Întrebă oarecum surprinsă. Felix îşi aminti propunerea izolată a lui Pascalopol din timpul mesei şi făcu un gest de rezistenţă.

  — O, zise Pascalopol către Felix, mă iartă, credeam că ai fost singur. Brişca te aştepta. Desigur că poţi să vii şi dumneata.

  Acest „poţi să vii şi dumneata”, tolerant, jigni puţin pe Felix, căruia totuşi o rezistenţă prea accentuată i se păru nepoliticoasă, ostilă, fără rost în casa unui om străin. Se urcă deci şi el în brişcă. Caii porniră pe aleea de la intrare, ieşiră pe poartă şi, ocolind livada, se-ndreptară spre celălalt pătrat. Aci se aflau şiruri de grajduri şi coşare de vite, depozite pentru unelte, case pentru argaţi, totul astfel aşezat, încât, la zăvorârea porţii celei mari curtea să rămână închisă. Fiecare grajd se compunea din două componente laterale de zid pentru vite, un şopron central pentru căruţă şi un pod pentru fân acoperit cu ţiglă şi de o înălţime considerabilă. Şopronul se încuia pe dinăuntru cu o poartă. Oamenii puteau ieşi însă spre câmp printr-o uşă pătrată şi cu prag înalt, care se încuia noaptea şi prin care, din cauza micii dimensiuni, nu se putea scoate nimic. În schimb, câmpul nesfârşit era tăiat de