uşă ca de rama unui tablou, încât priveliştea avea un aer de artificiu. Otilia vru cu orice chip să se urce într-un pod cu fân, spre veselia sfioasă a ţăranilor. Nimerise scara tare, cu trepte de nuia groasă de alun, care se afla înăuntrul şopronului pentru căruţe, şi se urcă repede, invitând şi pe ceilalţi:

  — Pascalopol, nu vii? Hai, te rog, vino!

  Pascalopol se arătă însă puţin contrariat de această invitaţie şi se scuză. Otilia apăruse în fereastra podului şi făcea de acolo semne de delicii.

  — Felix, suie-te să vezi ce fân moale!

  Moşierul, nemaigăsind alt chip de a fi pe placul Otiliei, făcu semn lui Felix să se urce.

  — Vai, ce stoguri se văd pe câmp! Ale cui sunt?

  — Ale mele sunt, zise Pascalopol, obidit.

  — Să mergem, să mergem! Ţipă Otilia şi coborî numaidecât. Trăsura ieşi din patrulaterul şurilor şi o luă pe câmp, pe un drum indicat de roţile căruţelor. Între două linii paralele până la o distanţă considerabilă şi depărtate între ele cam cu o sută de metri, se întindea un loc de fânaţ, de pe care iarba fusese cosită, uscată şi adunată în stoguri pe marginea fâneţii. Stogurile aveau forma unor sofale pentru uriaşi şi se aliniau într-o procesiune lungă. Otilia ceru lui Pascalopol să oprească şi începu să alerge de la un stog la altul, chibzuind cum să se urce.

  — Pascalopol, imploră ea, hai sa ne urcăm, fă-mi plăcerea asta.

  Pascalopol, silit să alerge, îşi ştergea sudoarea de pe frunte.

  — Domnişoară Otilia, zise el cu o umbră de ironie, la vârsta mea nu mă mai urc pe stoguri. Să se suie domnul Felix.

  Felix, atras de nebunia Otiliei, se urcă într-adevăr pe urmele fetei, care se căţărase cu mâinile şi cu picioarele. Pascalopol aştepta jos, vădit încurcat, în vreme ce Otilia, cu mâna streaşină la ochi, ca un general, făcea de sus observaţiuni:

  — Vai, ce de mai sunt!

  — Pentru Dumnezeu, glumi Pascalopol, n-ai de gând să te urci pe toate stogurile!

  Otilia nici nu-l auzise, ci continua:

  — Ce se vede, Pascalopol, acolo în fund, lucios, unde sunt pomi?

  — E un heleşteu!

  — Un heleşteu? Auzi, Felix? Un heleşteu! Hai să mergem! Pascalopol urcă, luând aere de martir, în brişcă, împreună cu ceilalţi doi, şi porniră. Ieşiseră din raza culturilor, şi acum se vedea ceva surprinzător. Pământul scăpat de strânsoarea vegetaţiei era negricios şi colbos, încât caii intrau cu picioarele în el ca-ntr-un lichid fumegător. O perdea groasă şi scundă de sălcii se rezema în jos pe orizont, şi din cauza netezimii solului toată întinderea avea înfăţişarea unui smârc, cu deosebirea că adevăratul heleşteu era mai întunecos şi lucios. Smocurile rare de buruieni înfipte ca nişte gheare întoarse în sus semănau cu ierburile din iconografia bizantină. Şi, ca şi acolo, un soare uriaş de aramă se lăsa înroşit pe zare.

  Priveliştea era sinistră şi grandioasă. În apropierea heleşteului, pământul începu să se înnoroieze şi să se crape în câteva mici râpe. Apa se întindea neagră, liniştită, sprijinindu-se în fund pe un pâlc de sălcii şi, la margini, pe păpuriş tăiat asemeni unei perii. O bună parte din suprafaţa apei era presărată cu cotoare retezate de trestii şi chiar cu trunchiuri de copaci, de unde se vedea că apa se întinsese cu mult peste albia ei veche. Părea că aici fusese o staţiune preistorică pe palafite, din care nu mai rămăsese decât pilonii. O spumă groasă, băloasă ruina toată faţa apei verzi, şi un miros pătrunzător de lintiţă umplea aerul. Dinspre sălcii, câteva bivoliţe şi vaci înaintau până la pântece în apă, supravegheate de un copil gol, cu abdomenul prea umflat. Un muget răsună prelung din depărtare, şi din băltoacă îi răspunse, cu tonuri scurte de flaut, broaştele. Era o apă mocnită, smârcoasă, cum apare uneori în visele grele în care adormitul se cufundă mereu în nămoluri universale şi nu scapă de ele decât zburând pe deasupra. Un om venea de undeva, de-a lungul bălţii, cu o coasă pe umăr. Umbros, deşirat, cu faţa suptă, împăroşată şi ceroasă, părea însăşi moartea. Otilia voia să guste şi aici senzaţiile apei şi se pregătea, spre spaima lui Pascalopol, să-şi scoată ciorapii, când un om călare se îndreptă spre grupul celor trei, ridicând furtuni de praf.

  — Ce s-a-ntâmplat, Ciucene?

  — Au venit domnii de la societatea pentru asigurări şi vă aşteaptă!

  — Ah, făcu Pascalopol agasat, tocmai acum!

  După o scurtă chibzuire, moşierul lăsă pe cei doi în paza omului şi, încălecând pe calul acestuia, porni în trap spre curte.

  Otilia nu-şi părăsi gândul dintâi şi, scoţându-şi ciorapii, intră în apă cu picioarele ei subţiri.

  — Îmi place Pascalopol, zise ea ca pentru sine, în lume e un om încântător, dar nu vrea să se urce în şură.

  Otilia îşi ridicase rochia până la genunchi şi înainta pe latura cea mai dulce a heleşteului, îndemnând şi pe Felix cu atâta insistenţă, încât acesta îi făcu pe plac şi, descălţându-se, intră şi el în apă. Omul de lângă brişcă le semnala zâmbind locurile neprimejdioase.

  — Când e cald tare, zise el, şi nu e tulbure, apoi vine lumea şi se scaldă.

  Otilia făcu un astfel de gest, că Felix se sperie că avea de gând să se dezbrace spre a se scălda. Era însă prea târziu, se întunecase de-a binelea şi trebuiră să se-ntoarcă, lăsând în urma lor corul de flaute acvatice.

  Masa de seară decurse într-o atmosferă apăsată, fiindcă luau parte la ea trei indivizi necunoscuţi, cu care moşierul avea treburi în vederea asigurării de incendiu şi inundaţii a unor magazii cu cereale, deşi dorinţa lui vădită era de a sta de vorbă în toată tihna cu Otilia. Indivizii întrebau şi vorbeau numai în legătură cu afacerile lor. După-masă, Pascalopol, scuzându-se cu o privire plină de înţeles, intră cu cei trei indivizi în cancelarie, unde se iscă o discuţie de