— Felix, zise Otilia tânărului, luându-l de braţ, hai să mergem la stoguri.

  Şi, fără a mai aştepta răspuns, făcând numai un semn lui Pascalopol din pragul cancelariei, trase de mână pe Felix spre ieşire. Livada prin care trecură era înecată în întuneric ca un cimitir, câmpul însă era luminat de lună, şi, când scăpară de împrejmuirea şurilor, clăile de fân apărură ca nişte mari monumente funerare. Otilia, nerăbdătoare, o luase înainte, şi Felix auzi numaidecât o fâşâitură de fânuri uscate, urmată de strigătul: „Aici, aici”. Capul fetei apăru pe o claie, aureolat de lună. Felix şi Otilia se culcară pe spate cu mâinile sub cap şi priviră cerul. Se auzeau numai lătrături de câini, unele apropiate, altele pierdute în depărtări, şi ţârâitul multiplu al greierilor. Urechea nu percepea la început decât un scârţâit confuz, apoi începea să desfacă ţârâiturile în infinitele lor componente, distingând semnale şi răspunsuri, întreruperi, tonuri felurite. Un glas părea că răsare chiar în apropierea urechii, altul răspundea înăbuşit din centrul pământului. Ţârâitura curgea cu monotonia tictacului unui ceas, neobservată prin obişnuinţă, huruitoare prin prea multă atenţie. Ca printr-o ocultă corespondenţă, pulberea de stele de pe cer îşi schimba ţesătura mereu, aşa cum şi-o schimbă o spumă fină de săpun care se topeşte. Unele stele luceau mai repede, altele se stingeau, şi mişcarea continua mereu, ca o fierbere. Lipsiţi de viziunea pământului, cei doi se simţeau plutind în aer ca pe o navă. Sufletul lui Felix se umplu de o linişte sfântă, de un sentiment de totală desfacere de pământ. În această navigaţie aeriană luase însă şi pe Otilia. Fata contempla alături cerul şi, fiindcă tăcea îndelung, Felix crezu că adormise. Deodată, căutându-i mâna, Otilia zise:

  — Ce-ai zice dacă am cădea deodată în cer? Nu ne-am mai opri.

  Felix înţelese punctul de vedere al Otiliei. Cum şedeau pe spate, aveau senzaţia că sunt aplecaţi spre concavitatea cerului.

  — Atunci Pascalopol, continuă Otilia gândul ei, ar rămâne pierdut în urma noastră.

  — Nu mi-ar părea rău, zise Felix, deşi, recunosc că e un om foarte de treabă.

  — Nu-l poţi suferi? Dar n-ai motiv pentru asta. Bietul Pascalopol, el e aşa de modest!

  — Crezi? Am impresia că e indispus. Încep să mă căiesc că am venit.

  — Ti s-a părut că e indispus? Nu-mi vine să cred. De altfel am să-l descos eu. În orice caz te asigur că nu din pricina ta, fiindcă te stimează, şi-apoi tu…

  Felix înţelese:„…Şi-apoi tu nu reprezinţi nici o primejdie”.

  — Otilia, îşi luă inima-n dinţi Felix, îmi pare bine, dar, într-un fel, şi rău că am venit şi aici, şi la voi!

  — De ce? Întrebă simplu Otilia, fără să se-ntoarcă, cu ochii mereu la cer.

  — Fiindcă… Fiindcă m-am obişnuit cu tine, şi încep să mă tem că voi rămâne iarăşi singur.

  — Ţi-e frică să nu fug cu Pascalopol? Ipoteza aceasta n-ar fi cu totul exclusă. Pascalopol e un om care merită o astfel de bucurie, însă nu vreau să-l părăsesc pe papa şi, prin urmare, nu te las nici pe tine.

  — Dacă n-ar fi moş Costache, ai fugi, va să zică! O fată ca tine poate să iubească un om cu mult mai în etate?

  — Nu m-am întrebat serios asta, dar înţeleg ce vrei să spui. Însă ce tânăr de vârsta mea îţi închipui că m-ar iubi pe mine aşa cum sunt? Sunt foarte capricioasă, vreau să fiu liberă!

  Felix ar fi voit să spună: „Eu!”, însă nu îndrăzni.

  — Aş voi odată să-ţi vorbesc multe, se mulţumi el să zică, dacă vei putea să m-asculţi.

  — Te voi asculta! Răspunse la fel de simplu Otilia, care în tot acest timp îşi ţinuse mâna pe mâna lui.

  Un câine începu să latre violent, apropiindu-se, şi un glas bărbătesc se auzi strigând în noapte: „Hei, domnişorilor, acolo sunteţi?” Felix şi Otilia se dădură jos şi, răspunzând la apel, se-ndreptară aproape alergând spre curte. Când se arătară, ţinându-se de mână, în faţa pridvorului, Pascalopol şedea gânditor la o măsuţă. Părea trist.

  — V-am aşteptat la cafea, zise el, poftiţi! Eu, la moşie, nu prea pot fi un tovarăş agreabil pentru nişte oameni tineri!

  Otilia sări pe marginea scaunului lui Pascalopol şi începu să îndrepte gulerul acestuia.

  — De ce spui astfel de lucruri? Am plecat numai puţin, ca să poţi vorbi în tihnă. Nu te preocupa de noi.

  Pascalopol luă mâna Otiliei şi o sărută.

  Totuşi, zile întregi Pascalopol fu absorbit de treburile moşiei, şi cei doi invitaţi rămaseră de capul lor. După vreo două săptămâni, moşierul fu chiar silit să plece la Bucureşti pentru două zile. În timpul acesta, Otilia, urmată orbeşte de Felix, născocea tot soiul de distracţii, izbutind să capete colaborarea binevoitoare a oamenilor de la curte. De o cracă groasă orizontală a unui nuc bătrân legase un leagăn în care se dădea în picioare, fluturându-şi fusta şi părul. Intra în toate şurile şi dormea în fin. Nu se lăsase până ce nu se scăldase în heleşteu, gonind pe Felix ceva mai departe. Dar petrecerea de predilecţie o constituia un soi de cavalcadă specială. Argatul de la grajduri le dăduse doi cai mai ciolănoşi, pentru tracţiune grea, un fel de cai normanzi mai zvelţi, care se lăsau încălecaţi cu blândeţe şi fără şa, ducând pe călăreţi încet, la o simplă bătaie cu palma pe spinarea lor. Cei doi, supravegheaţi la început de argat, se dedaseră binişor la acest sport şi colindau singuri moşia. Însă Otiliei îi venise alt gust: să se urce chiar pe calul lui Felix. Calul, masiv, suportă fără obiecţie îndoita greutate, şi astfel oamenii văzură, crucindu-se, noua arătare, un cal purtând în spinare un bărbat şi o fată, care stătea în faţă, lângă coamă, băieţeşte, cu fluierele picioarelor scăpate de sub rochie. Otilia găsea că acesta e sportul cel mai chic.

  — Simt nevoia, îi mărturisi într-o astfel de cavalcadă Felix,