— Felix, îi răspunse Otilia, eşti încă prea tânăr. Tu nu trebuie să te gândeşti la iubire, înainte de a-ţi face o carieră strălucită. Iubirea, măsură ea vorba, e un cuvânt mare, dar apoi vezi că singură n-ajunge. Dacă un tânăr ar avea răbdarea şi bunătatea lui Pascalopol, cum l-aş iubi!

  — Pascalopol e şi bogat, observă fără nici o intenţie ironică Felix.

  — O, nu pentru, asta, protestă Otilia, însă e adevărat că numai un bogat ca el poate să fie generos şi gata de-a face unei femei orice capricii. Eu am un temperament nefericit: mă plictisesc repede, sufăr când sunt contrariată.

  — Va să zică, cugetă tare Felix, ca să fiu iubit, va trebui neapărat să devin bogat?

  — Poate că da, însă nu-i de ajuns. Papa, să ştii, e foarte bogat, şi-l iubesc mult, însă nu poate să facă fericit pe nimeni. Mama a murit de supărare.

  Pascalopol aduse de la Bucureşti ştiri neprevăzute. Stănică se căsătorise de două săptămâni, adică numaidecât după plecarea Otiliei. Toate formalităţile le avea de mult îndeplinite, amânase doar sistematic solemnitatea, pentru a constrânge pe Simion să-i acorde zestrea cerută. Lucrul se putuse deci face repede şi într-un „cerc intim”. Dar pe dată ce formalitatea civilă fu îndeplinită (aceea religioasă fu respinsă ca prejudecată învechită), Stănică şi Olimpia se năpustiră asupra casei căpătate drept dotă şi vrură să intre în stăpânirea ei numaidecât. Casa era însă închiriată, şi, cu drept cuvânt, chiriaşul nu consimţise să se mute înainte de Sfântul Dumitru. Stănică devenise agresiv, îl ameninţă, îi găsi viţii de executare a contractului, îi trimise somaţii în numele Aglaei, care, plictisită, se-nvoi cu chiriaşul, plătindu-i o despăgubire, şi acesta, în sfârşit, permise familiei Raţiu să pună stăpânire pe proprietăţile ei. Cei doi n-aveau însă nici o mobilă. Olimpia de o parte şi Stănică pe de alta începură să jefuiască amabil pe Aglae, Simion şi Aurica, linguşindu-i şi sâcâindu-i. Stănică pretinse că nu poate înţelege un cămin fără un document cât de neînsemnat că era ginerele unui artist aşa de mare ca Simion. Îi „smulse” câteva tablouri, pe care apoi le aruncă în pod, cerând însă cele trebuitoare mobilării unei săli vrednice de aceste comori. Aglae le dădu tot ce putu. Soţii Raţiu, nepăsători acum de posibilele reacţiuni ale lui Simion, veneau cu îndrăzneală, aproape în fiecare zi, şi se invitau la masă. În astfel de împrejurări, copilul, numai de două luni, fu cu totul părăsit. Uitat în odaie cu uşa închisă, dar cu un geam de sus deschis, copilul se zbuciumase, poate cu febră, şi căzuse jos din patul neîngrădit. Plin de contuziuni muri repede. Olimpia primi lovitura cu mult calm, aproape ca o uşurare, Stănică însă păru desperat. Sosi cu părul vâlvoi în casa Aglaei, repetă scena inimii slăbite, notifică la toţi că existenţa lui era zdrobită. Aurel fusese cel mai inteligent copil de pe lume şi prevestea de pe acum o carieră strălucită. Stănică povestea fel de fel de dovezi de precocitate, pretinzând că limbajul însuşi se manifestase la copilul său. Refuză să se scoale de pe pat, sfătuind pe toţi să se ducă să ajute pe Olimpia, care este tot aşa de doborâtă, şi mărturisind că, fără ajutorul altora, el nu va fi în stare nici măcar să înmormânteze mortul. Într-adevăr, nu făcu nici el, nici Olimpia nici un gest serios în direcţia asta, încât cheltuiala căzu în spinarea familiei Tulea. Stănică ceru chiar bani să comande monument copilului fără pereche, şi Otilia bănui că Pascalopol însuşi fusese supus unei taxe. La înmormântare, Olimpia fu nepăsătoare, plictisită, Stănică însă plânse cu hohote, câştigându-şi simpatia femeilor care se găsesc mai tot timpul prin cimitire. Pascalopol arătă celor doi un număr din Universul, în care se citea la coloana anunţurilor mortuare această compunere patetică:

  Otilia zâmbi puţin, apoi, devenind serioasă, zise:

  — De Stănică ăsta am avut repulsie chiar de la început. Îl cred capabil de orice şi mă tem de el. Papa e slab, cum îl ştii, n-ar trebui să-l primească în casă prea des.

  — Împărtăşesc în totul impresia dumitale, domnişoară Otilia, şi am făcut ce am putut să deschid puţin ochii lui moş Costache. Cocoana Aglae şi Stănică, iată o tovărăşie primejdioasă.

  Aşa vorbi Pascalopol, trăgând rar câte un fum de ţigare. Felix nu-şi putu da seama cam ce pericol putea reprezenta, pentru Otilia, Stănică. Întâmplările ce urmară îl întăriră însă asupra dreptăţii aprehensiunilor Otiliei şi ale lui Pascalopol.

  Zilele trecură astfel cu mari absenţe ale moşierului şi cu încercări ale lui de a realiza faţă de Otilia atracţiile unui om în stare de orice zburdălnicie. Otilia îl copleşea cu calineriile ei, care strângeau inima lui Felix, în vreme ce Pascalopol însuşi se adumbrea de uşurinţa mai tinerească cu care acesta se adapta temperamentului fetei. Felix admiră caracterul bun al moşierului, care oscila nesigur între sentimentul erotic şi cel de paternitate, aci detestându-i cordial prezenţa, aci luându-i cu afecţiune braţul, ca unui fiu mare. Învins de această discreţie nobilă, Felix se prefăcea din ce în ce mai mult că e interesat intens de aspectele câmpului şi dispărea, lăsând pe Pascalopol să se bucure în voie de familiaritatea Otiliei, încredinţat pe zi ce trecea că ea nu depăşea marginile unui nevinovat joc de salon. Totuşi, într-o zi, fu, fără să vrea, pricina unei scene pe care o regretă. Otilia voise din nou sa meargă călare şi-l invitase s-o ia alături pe acelaşi cal. Trecea astfel mândră şi veselă prin apropierea curţii, când Pascalopol, care nu mai văzuse acest inedit gen de călărie, le răsări înainte.

  — A, zise el puţin palid, faceţi cavalcadă matinală. Felix făcu gestul de a-l saluta, dar se opri, căci îşi dădu numaidecât seama de ridicolul situaţiei. Pascalopol o luă înainte spre grajduri, ca şi când ar fi fost în mod special ocupat.

  — Mi se pare, observă Felix, că Pascalopol e indispus.

  — Aşa mi se pare şi