mie, trebui să recunoască Otilia, şi, dându-se numaidecât jos de pe cal, o luă repede pe urmele lui Pascalopol. Felix porni spre grajd. În drum, zări pe Otilia şi pe Pascalopol de braţ, îndreptându-se spre curte. Cel din urmă se arătă cucerit de gingăşiile Otiliei, păstrând numai resturile unei supărări amuzate.

  — Otilia, spuse Felix în aceeaşi zi fetei, eu aş vrea să plec de aici.

  — Şi eu cred că e vremea să plecăm, consimţi Otilia. A doua zi se întorceau la Bucureşti.

  Când, pe toamnă târziu, Felix, acum student în anul întâi la Medicină, se găsi întâmplător în casa Aglaei, Aurica nu uită să-l atragă în punctul ei de vedere.

  — Nu-mi explic, insinuă ea, cum poţi dumneata, un tânăr aşa de distins şi de familie bună, să ieşi pe stradă cu o destrăbălată ca Otilia.

  — Otilia e foarte cuminte! Protestă Felix.

  — Nu ştii dumneata toate, se încăpăţână ea. O vede o lume întreagă hârjonindu-se cu fel de fel de tineri. Dac-ar şti Pascalopol, care moare după ea!

  — Otilia urmează Conservatorul şi are, se-nţelege, colegi cu care stă de vorbă. Nu e nimic extraordinar în asta.

  Aurica luă un aer de compătimire:

  — Cum vă ameţesc unele nebune pe voi, bărbaţii! Apoi oftă: N-am avut darul ăsta! Poate azi eram şi eu altfel!

  Tocmai atunci pică Stănică, din ce în ce mai asiduu în casa Aglaei, cu care părea a se-nţelege foarte bine. Era mai roşu la faţă şi renunţase la orice boală.

  — Nu ştiţi noutatea, vesti el tare, acum am aflat-o de la contabilul lui Pascalopol. Pascalopol se logodeşte cu Otilia.

  Se produse atunci o reacţie neaşteptată. Aurica se făcu galbenă, apoi începu să tremure din toţi muşchii feţei şi, în sfârşit, izbucni într-un plâns ridicol, cu sughiţuri ascuţite. Se aruncase pe canapea şi, cu batista la ochi, scâncea, după aceea, comprimându-şi faţa, ieşi ca o nebună din odaie şi-şi duse în camera ei, vecină, ecourile plânsului.

  — Dar ce s-a-ntâmplat? Întrebă Aglae, atrasă de zgomot. Stănică repetă ştirea.

  — Proastă eşti tu, Aurico, vorbi Aglae suspinătoarei prin uşa deschisă, să-ţi faci sânge rău pentru o dezmăţată!

  — N-am avut noroc, se căină Aurica printre sughiţuri.

  — N-ai avut îndrăzneală, fiindcă te-am crescut bine. Dar nici de una ca ea nu s-alege ceva. S-o găsi cineva să deschidă capul lui Pascalopol.

  — E de datoria unor oameni de onoare să informeze pe Pascalopol asupra consecinţelor. Trebuie împiedicat şi moş Costache, observă Stănică.

  Aglae făcu un gest de dispreţ.

  — Costache se uită numai în ochii ei. E în stare, Doamne iartă-mă, de toate năzbâtiile.

  Felix ar fi râs în altă împrejurare de plânsul aşa de naiv invidios al Aurichii. Îl împietrise însă ştirea logodnei Otiliei, pe care o credea adevărată. Comunicând Otiliei scena din casa Aglaei, aceasta zâmbi dând din umeri.

  — Fleacuri de-ale lor. Nu e nimic adevărat. Dar poţi să-ţi faci o idee de ura lor. În curând, sunt sigură, o să te vâre şi pe tine în chestiune.

  Curând după aceasta, feciorul anunţă lui Pascalopol pe domnul Stănică Raţiu. Moşierul făcu o mişcare de plictiseală şi ar fi trimis vorbă că nu e acasă, dacă Stănică, venind strâns îndărătul feciorului, n-ar fi pătruns în odaie înainte ca acesta să fi sfârşit mesajul. Pascalopol întrebă din ochi pe Stănică asupra rostului vizitei, întinzându-i o cutie mare de ţigări de foi, dar arătându-se mereu preocupat de alte lucruri. Stănică şedea pe marginea scaunului.

  — Şi eu şi soţia mea vă păstrăm, începu el, domnule Pascalopol, o recunoştinţă neştearsă pentru generozitatea cu care ne-aţi ajutat atunci când am pierdut pe scumpul nostru fiu. De aceea, mi-am zis că, oricât sunt la mijloc legături de rudenie, trebuie să răspund şi eu printr-un gest leal şi să vă atrag atenţia asupra unei primejdii. Mi s-a spus că vă logodiţi cu domnişoara Otilia.

  Pascalopol întrerupse cu vioiciune:

  — Cine ţi-a spus asta? Domnişoara Otilia?

  — Nu. Vedeţi, lumea vorbeşte. Pascalopol se posomorî din nou.

  — Domnişoara Otilia, continuă Stănică, este o fată foarte simpatică, dar ştiţi, educaţia ei a fost fatalmente neglijată. Moş Costache e om bătrân, nu poate s-o supravegheze, n-are interes, în definitiv.

  — Pentru ce n-are interes? Întrebă serios moşierul. Stănică îşi pierdu puţin cumpătul.

  — Pentru că, cred că ştiţi, poate, Otilia nu e fata lui, e o…

  — Domnule Raţiu, observă Pascalopol cu reproş, eşti un om cu cultură, un avocat, nu înţeleg cum poţi vorbi astfel de lucruri. Credeam că vii să-mi spui ceva serios.

  — Depinde de cum vedeţi chestiunea. E foarte serios. Otilia e tânără, neexperimentată, azi se întâlneşte c-un tânăr, mâine cu altul, o fată greşeşte uşor. În casa lor stă un student de vârsta ei, pentru care se pare că are înclinaţiuni… Cumnata mea Aurica a văzut lucruri decisive, dar, ca domnişoară, s-a sfiit să vă comunice, de aceea am luat eu hotărârea să vă scutesc de o decepţie. Înţelegeţi, un om mai în vârstă, chiar bogat, nu poate lupta cu temperamentul aprins, poate prea aprins, al unei fete de nouăsprezece ani.

  Pascalopol lovea nervos în birou cu coada unui cuţit de tăiat hârtie.

  — În definitiv, cu ce scop îmi spui toate astea? Întrebă el, ridicându-se.

  — Dar… ca să vă servesc, din recunoştinţă, până nu e prea târziu.

  — Îţi mulţumesc, zise scurt Pascalopol, acum sunt ocupat. Şi trecu în altă cameră, încuind uşa după sine. Stănică mai rămase puţin pe scaun, examinând suprafaţa biroului. Luă în mâini o carte de vizită, o hârtie scrisă la maşină, un plic cu antet, le examină şi le puse la loc, apoi scoase din cutie două ţigări de foi şi se ridică. La uşă se opri şi, răzgândindu-se, se întoarse şi mai luă încă două ţigări.

  Pascalopol, întors de la moşie, îşi reluase de mult obiceiurile şi, fără a-şi exagera