De pe vremea lui Mircea cel Bătrân, pe care îl consider egal cu Ştefan cel Mare, a fost silită Muntenia să se supună turcului. Dar e de observat că turcii nu erau atunci tot atât de exigenţi ca foştii noştri suzerani creştini; se mulţumeau cu un tribut relativ mic şi cu câteva zeci de armăsari – aveam cai frumoşi pe vremea aceea în Valahia; au vrut la un moment dat să ia şi tineri pe care să-i facă ieniceri, dar voievozii noştri s-au împotrivit, aşa că am scăpat de această obligaţie care a apăsat asupra sârbilor, bulgarilor, grecilor şi albanezilor.

  În al doilea stat român, Moldova.

  Moldova, după cum am spus, s-a format cu vreo 50 de ani mai târziu decât Ţara Românească. Să trecem peste primii voievozi, pentru a ajunge la un voievod mare, oarecum contemporan cu Mircea cel Bătrân, şi anume Alexandru cel Bun.

  Alexandru cel Bun domneşte de la 1400 la 1432, ceea ce pentru vremile acelea este o domnie lungă. A fost un bun gospodar, ţara s-a întins încetul cu încetul de la nucleul unde se formase, regiunea din nord-vest cu capitala la Suceava, cu marele oraş Baia. Baia în Evul Mediu înseamnă un loc unde erau mine (de la magh. bânya). Din regiunea aceea s-a întins din ce în ce mai mult, până la mare; se aflau deja români acolo, dar nu erau uniţi sub un singur sceptru, cum vor deveni în Moldova lui Alexandru cel Bun, care se întinde până la Cetatea Albă, mare cetăţuie, veche de pe vremea bizantinilor, deţinută apoi de negustorii genovezi. în momentul când Moldova devine stăpână pe această regiune, Cetatea Albă este încă în mâna genovezilor care acceptă însă suzeranitatea voievodului moldovean. Mai târziu, în vremea lui Ştefan cel Mare, deasupra unei intrări în cetate, se va afla stema Moldovei, capul de zimbru sau, mai corect, de bour, stemă ce se mai vede şi astăzi.

  Alexandru cel Bun este totuşi vasal al regelui Poloniei. Avem documente despre împrejurările în care a prestat jurământul împreună cu boierii lui, şi nu numai atât, avem o altă dovadă că şi-a îndeplinit îndatoririle de vasal şi a participat la o luptă celebră între polonezi şi cavalerii teutoni. Aceşti urmaşi ai cavalerilor cruciaţi din Palestina erau stabiliţi în nordul Poloniei, justificându-şi prezenţa prin misiunea de a-i creştina pe acei păgâni care mai rămăseseră în nord-estul continentului: lituanienii. De-atunci a rămas în limba română expresia „liftă păgână": la origine era „litvă păgână"!

  Lituanienii rămân păgâni până pe la sfârşitul veacului al XIV-lea. însă lituanienii sunt foarte buni ostaşi, şi în frunte cu voievodul lor se întind peste ţări de limbă rusă sau ruteană. Lituania, pe la 1350, îngloba teritoriile de astăzi ale Lituaniei, Bielorusiei, sudul şi vestul Ucrainei (ţara Galiţiei). Era mai mare decât Polonia. Regele Poloniei a reuşit să încheie alianţă cu marele duce al Lituaniei prin căsătorii şi, neavând urmaş în linie bărbătească, i-a urmat la tron Jagetto, voievodul lituanian care s-a creştinat. Aşadar, pe la 1390, unită cu Lituania, Polonia devine de două ori mai mare. Cu vremea însă, polonezii (noi ziceam pe vremea aceea: leşii, după numele unui trib de-al lor zis leah), mai de timpuriu creştinaţi şi mai înaintaţi în civilizaţie, vor asimila parţial Lituania, şi vor fi principalul element în această uniune polono-lituaniană.

  Duşmanul polonezilor şi lituanienilor este ordinul cavaleresc german care s-a stabilit pe teritoriul numit până la ultimul război mondial Prusia orientală, împiedicând accesul Poloniei la Marea Baltică. De-atunci se duc periodic lupte între cavalerii teutoni, temuţi războinici, şi regele Poloniei. La o mare bătălie care s-a dat la 1410 la Tannenberg sau Grunwald (ambele nume sunt valabile), Moldova lui Alexandru cel Bun a trimis un contingent de 400 de călăreţi. Pare o cifră derizorie, dar pentru acea epocă nu însemna puţin.

  Aceşti călăreţi, e interesant ce spune cronica, au fost cei care au hotărât soarta bătăliei aplicând o tactică militară pe care o regăsim la Asăneşti, cei care, la 1205, la Adrianopol, ajutaţi de cavaleria cumană, înving pe cruciaţii francezi şi-l fac prizonier pe împăratul Baldovin al Constantinopolului. Atacă frontal, iar când ajung în faţa duşmanului se opresc brusc, cum fac încă şi azi arabii, şi se prefac că fug. Cavalerii, îmbrăcaţi în armuri, se iau după ei, dar, fiind greoi, se împrăştie. Cavaleria uşoară se opreşte brusc din nou şi îi înconjoară, câte trei-patru împotriva unuia, şi îi distrug pe cavaleri. Această tactică e încă o dovadă că de la cumani au deprins românii noştri în Evul Mediu arta militară: avem, la un interval de 200 de ani, exact aceeaşi tactică a cavaleriei uşoare pentru a hotărî soarta unei bătălii.

  Alexandru cel Bun însă, cu toate că l-a ajutat încă o dată pe regele Poloniei în 1422, la sfârşitul domniei sale s-a aliat cu Ungaria şi cu Ordinul Teutonic împotriva Poloniei, ca să pună stăpânire pe ţinutul Pocuţiei, dat amanet de regele Poloniei unui predecesor al lui Alexandru, în schimbul unui împrumut de 3 000 de ruble de argint, niciodată restituit. Această nefericită „afacere" va strica periodic relaţiile polono-moldovene timp de o sută de ani.

  Înainte de a vorbi despre un nepot de fiu al lui Alexandru, Ştefan cel Mare, vreau să mai aruncăm o privire şi asupra celeilalte provincii populate de români, Transilvania.

  Dinastia angevină în Ungaria şi starea românilor din Ardeal. Iancu de Hunedoara.

  Trebuie să ne facem o imagine a Transilvaniei în Evul Mediu, după ce fusese cucerită de unguri. Am spus deja că regii unguri, fiindcă neamul lor era prea răsfirat iar românii erau şi ei prea puţin numeroşi pentru o mai bună exploatare a ţinutului, l-au colonizat intens cu maghiari, secui şi saşi.

  Cu timpul, starea românilor decade, iar când dinastia de origine maghiară, zisă arpadiană, se stinge şi e înlocuită cu o dinastie de origine franceză, lucrurile se înrăutăţesc şi mai mult. Aceşti regi sunt prea devotaţi Papei şi învăţaţi cu structura feudală. Din momentul când preia puterea