Ioan 20, 29: „Iisus i-a zis: Pentru că M-ai văzut, ai crezut? Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut.”

  Să înţelegem că libertatea e mai presus de orice un act (riscat şi neraţional) de credinţă, deci un pariu.

  II Cor. 3, 17: „Domnul este Duh, şi unde este Duhul Domnului acolo este libertate.”

  Dacă nu suntem liberi nu suntem vrednici a ne chema – cum îi place lui Hristos să ne socotească – prietenii Săi.

  Apocalipsa 3, 20: „Iată, stau la uşă şi bat.”

  Să ni se topească inimile la gândul pozelor populare unde Domnul cu traistă şi toiag aşteaptă să-i deschidem, dacă vrem, de bună vrerea noastră liberă.

  Nicolae Bălcescu în Istoria Românilor supt Mihai Vodă Viteazul: Cine luptă pentru libertate se luptă pentru Dumnezeu.

  Frază puţin citată de actualii admiratori ai lui Bălcescu.

  — Marii scriitori cu adevărat făuresc o lume şi fiinţe, asemenea lui Dumnezeu.

  Sunt în Balzac două momente care mi se par supreme şi care arătă cât de reale erau pentru el personagiile meşterite de condeiul său. Care mai arată că de la un anumit nivel (artistic, moral, sufletesc, de ţinută) în sus nobleţea e subînţeleasă. Nu sunt rasist, bine mi-ar sta să fiu! dar nici gogoriţa egalităţii absolute n-o pot înghiţi şi îndura (ce-a şi ajuns să fie: toate animalele sunt egale, dar unele sunt mai egale) şi mă fulgeră fracţiuni de viaţă când nu-mi vine, zău, a râde gândind la Gobineau ori la Houston Stewart Chamberlain.

  În Ursule Mirouet, scrisorile lui Francois Minoret – personaj necinstit şi odios – Balzac le reproduce de fiecare dată cu toate greşelile lor de ortografie, căci individul e şi prost şi incult. (Şi se vede că exerciţiul îl distrează pe autor, după cum îi şi place a imita vorbirea francezei cu accent teuton.) Când însă la sfârşitul cărţii, Minoret e nefericit, descoperă căinţa şi se mărturiseşte, scrisoarea pe care o trimite acum e transcrisă cu ortografie corectă. Şi Balzac explică de ce: i-am îndreptat ortografia, zice, pentru că nu şade bine să râdem pe seama unui om lovit de nenorocire.

  Cuvintele acestea extraordinare dovedesc: a) Că Balzac a fost un creator în sensul precis al termenului, de vreme ce este în stare să-i fie milă de personagiile sale ca de oameni reali – şi să le respecte; b) Că avea sentimentul cosmic al unităţii noosferei şi al comunităţii prinosului (superrogatoriu) de mizerii dintre oameni; c) Că a fost un om de treabă şi un creştin pentru că a renunţat (fie şi în închipuire) la a-şi dispreţui aproapele şi n-a înţeles să-şi bată joc de o făptură omenească – adică de ceea ce i se impunea ca o făptură omenească – atunci când aceasta trecea prin suferinţe şi dovedea că-i pare rău de ce făcuse; d) Că a fost de aceea nobil şi n-a păcătuit adăugind cu de la sine putere particula de la numele său; e) Că şi pentru el, ca şi pentru Dostoievski, spectacolul suferinţei e sfânt. (Suferinţa nu este întotdeauna folositoare patinatorului – vezi tâlharul cel rău – dar pentru cine o priveşte nu are contingenţe morale. Ca spectacol, e mereu sfântă. Pe cel ce suferă sunt dator să-l compătimesc, să-l ajut. Samarineanul nu întreabă cine e, ce face, de unde vine şi cu ce se ocupă rănitul – nu cumva era şi el vreun hoţ de păgubaş? Vreunul căruia i se întâmplase ce merita?) Credinciosul nu refuză – fiindcă nu ştie, sancta simplicitas, iată un exemplu grăitor – să dea de pomană beţivului. Milosului nu-i pasă dacă cerşetorul a vândut paltonul pe care i 1-a dăruit, măcar că s-a dus cu banii de-a dreptul la cârciumă. Paltonul îl poartă Hristos.

  Natura nu e capabilă de o delicateţă ca aceea din Ursule Mirouet. Nici istoria. Nici inteligenţa. Ea vine de la har.

  Alt moment incomparabil în opera lui Balzac. Acela când, în Colonelul Chabert, eroul renunţă la toate drepturile şi pretenţiile sale în favoarea soţiei şi nu-şi mai susţine procesul din clipa în care-şi dă seama că e necorectă şi de rea credinţă. Îl apucă aşa silă şi scârbă şi dispreţ faţă de remăritată „contesă Fenaud” încât nu se mai opune, nu mai luptă şi cedează totul. De scârbă, de silă. Tocmai pentru că ştie. Nu încrucişează spada cu cine s-a dovedit a nu-i fi egal.

  Corolarul I: nedreptatea, când îţi este făcută ţie, ai dreptul – dacă-ţi dai seama de prea marea josnicie a potrivnicului – să cedezi, cedarea în acest caz fiind palma cea mai cumplită. Nu te baţi în duel cu omul care nu-i vrednic să-i verşi sângele. Chinezii care-şi curmă viaţa pe pragul împilătorului spre a-l sorti oprobiului veşnic. Şi gestul colonelului Chabert care – Dumnezeu să mă ierte dacă hulesc – evocă tăcerea lui Hristos în faţa şmecherilor hotărâţi să-l lichideze, potrivit sfatului dat de marele preot Caiafa, şi se fac, pasă-mi-te, că-l judecă.

  Corolarul II: nedreptatea, când ţi (exprimarea poate părea greşită, dar nu e fiindcă orice nedreptate şi nouă ni se impune) se face nu ţie, ci altuia, trebuie denunţată, doborâtă, îndreptată. Aşa procedau cavalerii rătăcitori. Don Quijote.

  Iorga:Ai dreptul să ierţi numai ce s-a făcut în paguba ta.”

  Omul, dacă raţionează în calitate de creştin şi vrea să se poarte conform cu doctrina creştină, poate – şi trebuie – să nu ţină seama de nedreptăţile săvârşite împotrivă-i, de insultele ce i se aduc lui, ca individ. Dar dacă ocupă o funcţie de răspundere ori se află în fruntea treburilor publice nu are dreptul să invoce principiul iertării spre a rămâne distant şi rece în faţa răului şi a lăsa pe nevinovaţi pradă ticăloşilor.

  Eroarea tragică a lordului Halifax aceasta a fost, de a fi confundat două situaţii distincte. Şi nu numai a lui, a numeroşilor zăpăciţi care cred că „nu judeca” şi „cine-s eu să judec?” se referă şi la interesele comunităţii, ale omenirii. Acolo e altfel, invers: vigilenţă, apărarea binelui, păstorul