a ceea ce fac, singuri îşi pun piedică în fiecare dimineaţă când merg la slujbă. Faptul că nu înţeleg foarte bine ce înseamnă banii duce la atotputernicia banului. Puterea banilor este folosită împotriva lor.

Dacă ar folosi puterea oglinzii, probabil că s-ar întreba: „Oare are asta vreo logică?” Mult prea des, în loc să aibă încredere în înţelepciunea lor interioară, în acel spiriduş existent în fiecare, cei mai mulţi merg cu gloata. Fac diverse lucruri pe motiv că le face toată lumea. Ei se conformează, în loc să se întrebe. Adesea, fără să se gândească, repetă ceea ce li s-a spus - adică idei de genul: „Diversifică-te” sau „Casa ta este un bun activ”; „Casa ta este cea mai mare investiţie a ta”; „Mai scapi de impozite dacă te îndatorezi şi mai tare”; „Ia-ţi o slujbă sigură”; „Nu face greşeli”; „Nu-ţi asuma riscuri.” Se spune că frica de a vorbi în public este pentru cei mai mulţi mai mare decât cea de moarte. Conform psihiatrilor, teama de a vorbi în public provine din ostracizare, din frica de a ieşi în faţă, de a fi comentat, de a fi ridicol, de a nu mai fi acceptat. Frica de a fi altfel îi determină pe cei mai mulţi să nu mai caute noi căi de rezolvare a problemelor lor. De aceea tatăl meu cel cultivat spunea că japonezii respectau cel mai mult puterea oglinzii: pentru că doar atunci când noi, oamenii, ne uităm în oglindă aflăm adevărul. Iar principalul motiv pentru care cei mai mulţi spun „Nu risca” este tot frica. Acest lucru este valabil în toate, fie că este vorba de sport, de relaţii inter-umane, de profesie sau de bani.

Aceeaşi frică, aceea de ostracizare, îi face pe oameni să se conformeze şi să nu pună la îndoială părerile unanim acceptate sau tendinţele la modă. „Casa ta este un activ.” „Ia-ţi un împrumut pe termen prelungit şi mai scapă de datorii.” „Munceşte mai mult.” „Este o avansare.” „Cândva voi ajunge vicepreşedinte.” „Economiseşte bani.” „Când o să mi se mărească leafa o să cumpăr o casă mai mare.” „Fondurile mutuale sunt sigure.” „Nu mai avem păpuşi de care doriţi, dar mai am una pusă deoparte pentru un alt client care n-a mai venit s-o cumpere.”

Multe probleme financiare grave sunt rezultatul faptului că mergem cu gloata şi încercăm să ţinem pasul cu mulţimea. Uneori, toţi avem nevoie să ne privim în oglindă şi să fim sinceri cu înţelepciunea noastră interioară şi nu cu temerile noastre. Când împliniserăm 16 ani, eu şi Mike am început să avem probleme la şcoală. Nu eram copii răi. Dar ne distingeam din mulţime. Lucram pentru tatăl lui Mike după ore şi în week-end. Adesea, Mike şi cu mine petreceam ore întregi după ce lucraserăm la ceva, stând la o masă cu tatăl lui, în vreme ce acesta se întâlnea cu bancherii lui, avocaţii, contabilii, agenţii de Bursă, investitorii, directorii şi angajaţii. Iată un om care renunţase la şcoală la 13 ani şi care acum conducea, instruia, comanda şi punea întrebări unor persoane cu multă şcoală. Ei veneau şi îşi expuneau punctele de vedere şi mârâiau atunci când el nu era de acord cu ele.

Iată aşadar un om care s-a distins din mulţime. Este un om care a gândit de unul singur şi care a urât cuvintele: „Trebuie să facem aşa pentru că aşa face toată lumea.” De asemenea, îl ura pe „nu pot”. Dacă vrei să determini pe cineva să facă ceva e suficient să îi spui „Nu cred că poţi să o faci.” Mike şi cu mine am învăţat din aceste şedinţe mai mult decât în toţi anii de şcoală şi de facultate. Tatăl lui Mike nu avea studii înalte, dar cunoştea ABC-ul financiar şi, ca urmare, avusese parte de o mare reuşită. Obişnuia să ne repete mereu: „O persoană inteligentă angajează oameni care sunt mai inteligenţi decât el.” Astfel, Mike şi cu mine am avut avantajul de a ne petrece timpul ascultând pe durata întâlnirilor de lucru învăţămintele unor oameni deştepţi.

Dar, din această cauză, atât Mike cât şi eu nu puteam accepta dogma standard pe care ne-o predicau profesorii noştri. Asta ne-a creat probleme. De câte ori profesorul spunea: „Dacă nu luaţi note mari n-o să vă descurcaţi în viaţă”, Mike şi cu mine încruntam din sprâncene. Spunându-ni-se să urmăm procedura standard şi să nu ne abatem de la reguli, ne-am putut da seama că procesul de şcolarizare descurajează de fapt creativitatea. Începuserăm să înţelegem de ce tatăl nostru cel bogat ne-a spus că şcolile sunt făcute să producă buni angajaţi şi nu buni patroni. Uneori, Mike sau eu ne întrebam profesorii cum putem aplica ceea ce învăţam, sau îi întrebam de ce nu studiem niciodată banii şi felul cum funcţionează ei. La această din urmă întrebare, cel mai adesea ni se răspundea că banii nu sunt importanţi, că dacă ne demonstrăm capacitatea profesională banii vor veni de la sine.

Cu cât ştiam mai multe despre puterea banilor, cu atât ne distanţam de profesorii şi de colegii noştri.

Tatăl meu cel cu carte nu m-a presat niciodată cu notele. Adesea m-am întrebat de ce. Dar am început să ne certăm când vorbeam despre bani. La 16 ani, probabil că deja aveam o bază mai solidă în domeniul financiar decât a mamei sau a tatei. Puteam ţine registre, îi ascultam pe contabilii specializaţi în impozite şi pe avocaţii din corporaţii, pe bancheri, pe cei cu afaceri imobiliare, pe investitori ş.a.m.d. Tatăl meu vorbea cu profesorii.

Într-o zi, tata mi-a explicat de ce casa noastră este cea mai mare investiţie a lui. A urmat o discuţie nu prea plăcută, în care i-am arătat de ce credeam eu că o casă nu este o bună investiţie.

Următorul grafic ilustrează diferenţa de percepţie între tatăl meu cel bogat şi tatăl meu cel sărac în ceea ce privea casele lor. Unul dintre taţi credea că e vorba de un „activ”, iar celălalt socotea că este un „pasiv”.

 

 

Îmi amintesc când i-am desenat tatălui meu graficul care urmează, arătându-i modelul circuitului banilor. I-am mai explicat şi care