ca şi când ar fi fost străini. Aveau hainele lustruite de cărbune şi miroseau de departe a fum. Sub şepcile vechi strălucea părul, adunat grămadă. Puneau la loc, pe tejghea, cu mulţumire, măsurile de rachiu şi plecau, unul după altul, parcă vorbiţi.

După ei picară în Cuţarida şi vreo doi precupeţi de olteni care n-aveau în ce băga banii, puşi pe negustorit. Ăştia îşi făcură grădinărie spre Tarapana, unde era locul mai gras. Tot cam la vremea aia, Stere află de la Grigore că spre rampă cumpărase o curea de loc unul Bică-Jumătate, de era brutar în Griviţa. Se miraseră ce-l găsise, dar nu le trebui multă vreme să înţeleagă. În câteva luni, pe marginea tare a gropii se ridicară bordeiele chivuţelor care adunau sticlele şi cârpele pentru fabrici. Ieşeau chirii şi cârciumarului îi păru rău că nu i-a dat lui mai înainte prin minte să cumpere pe preţ de nimic buza aia de pământ.

Nu semănau unul cu altul. Cel mai vechi vecin în groapă, după şeful gunoierilor, îl avea pe nenea Cristache Cuţu, de fusese şi la nunta lui, tramvaist, om al dracului, petrecăreţ, dus în lume. Venise în Cuţarida cu nevastă şi copii, se întemeiase cu ce apucase, vai de viaţa lui cum se trudea cu beteşugul de-l avea; că-l schilodiseră de-un picior în război.

Mahalaua prindea faţă. Iarba pierise în drumul căruţelor. În părţi rămâneau maidanul nesfârşit şi groapa fără margini, lată şi adâncă. Au dat ploile lui aprilie, apoi potecile s-au zbicit, oamenii forfoteau. S-au mai îndemnat vreo câţiva lucrători. Ba cu împrumuturi, ba cu economii, au plătit parcelele. Funcţionarul primăriei îşi făcea drum tot mai des spre locuri.

— Mişcă! Mişcă! zicea Grigore cârciumarului. Creşte!

— Creşte, nene! răspundea Stere.

Era altceva să vadă acoperişuri în dreapta şi-n stânga. Avusese dreptate jupânul lui: nici oraşul ăsta nu stătea pe loc, se lăţea. Statul scumpise de la o vreme preţul metrilor de pământ şi asta îi plăcea negustorului. „Ce, adică aici nu era bine? se întreba. Ai treabă, te urci în tramvaiul cu cai la Tarapana şi până la prânz te-ai şi întors înapoi”. Stăpânea. Împrejur numai amărâţi, se uita la ei cu milă, n-avea ce le face. Chirică acarul şedea într-un fel de magazie de scânduri prin care bătea vântul. Venea seara rupt de şale de la muncă, se mai dregea cu un rachiu. Avea ochii în fundul capului, tuşea a doagă, sec şi adânc, îl mânca un vierme pe dedesubt. Ţinea nevastă şi casă grea. Copii, să nu-i mai numeri, tot galbeni şi duşi, cu coliva-n piept. Le căra mere într-un sufertaş. Nu prea încăpeau multe. Le arăta cârciumarului, râzând moale:

— Uite vecine, pentru mânji!

Scotea pe rând fructele cocârjite, verzi, ţinute iarna în paie până rodeau iar pomii. Îşi rupea de la gură să le cumpere. Abia avea de ţuica lui. Nu bea mult. După ce dădea bună seara, cerea un dorobanţ. Cu ce drag privea rachiul! Îl sorbea rar, pe îndelete. Îi plăcea mirosul iute şi curat. Când golea măsura, număra piesele de doi lei, le aşeza pe masă, apoi mai cerea una. Stere se uita. Dacă ar fi fost toţi muşteriii cum era Chirică, l-ar fi mâncat câinii. Sărăcie de om, nu altceva, usca locul pe unde trecea. Cârciumarul vorbea câteodată cu nevastă-sa: altcum, era să deschizi uşa ălor de aveau. Precupeţii erau filotimi, banii, bani, dădeau şi la alţii, dar ăsta ce să facă? Să-l poftească afară nu putea. Omul simţise şi, de unde la început mai spunea o vorbă, două, amuţise. Tuşea în colţul lui, apoi, ameţit puţin, pleca acasă. Lui Chirică i-ar fi plăcut să mai stea în cârciumă, să mai audă de una, de alta, dar nu-l băga nimeni în seamă. De la o vreme se înstrăinase parcă şi de-ai lui: de Spiridon şi de Matei. Băga capul între umeri, să nu mai vadă în dreapta şi-n stânga, şi străbătea maidanul. În odaia lui ardea o lampă unsuroasă, murdară. Îşi auzea de departe copiii tuşind. Ziua, muierea ţinea uşa şi ferestrele deschise. Soarele încălzea pereţii, primenea aerul, dar degeaba. Erau prea mulţi la un loc! Priveau toţi prin geamuri la averea cârciumarului. Aşa ceva le-ar fi trebuit. Şi cu mintea lui proastă se gândea ce l-o fi adus pe negustor aici, la marginea oraşului? Nu înţelegea nici el, nici Matei din ce-şi ridicase Stere zidurile. Când s-au mai învechit, femeile au tras-o pe Lina de limbă. Cu el nu era chip de vorbit, părea omul dracului. Au aflat de pe la lucrători şi gunoieri ce voiau să ştie. Se dusese vestea – că aşa e gura lumii, slobodă. Toţi îl vorbeau cu patimă şi duşmănie. Socoteala nu era rea, se gândea Chirică. Când ai bani, tot pe rachiu îi dai, să mai uiţi. Pentru ei nu era altă scăpare. Se sculau dimineaţa la cinci, se spălau la pompă, în stradă, îmbucau ceva la repezeală, şi gata, la lucru. Treceau Cuţarida, în drum se întâlneau cu alţi ceferişti din mahalaua vecină, îşi dădeau ziua bună, mai aveau de mers, că mai mult cu Matei umbla împreună. Se tăiase un drum nou spre Griviţa. Se scurtase şi timpul. Lăsau în urmă calea negustorilor, pustie la ora aia, şi se despărţeau. Unul o lua spre Revizie, unde erau nişte porţi de fier, înalte şi late, ridica marca de alamă, saluta pe portar şi se îmbrăca în hainele de lucru; celălalt se îndrepta spre atelierul de tâmplărie, unde se reparau scaunele trenurilor, tot la muncă, limpeziţi de drumul făcut. Ziua trecea repede, la patru suna sirena de schimb şi plecau acasă. Griviţa se schimba. Strada lungă era plină de căruţe şi de oameni veniţi după târguială. Nici nu băgau de seamă când apucau spre mahalaua lor. Drumul trecea pe la Stere. Vedeau firma de tablă strălucind în soare şi mesele scoase afară o dată cu îndreptarea timpului. Spre sfârşitul zilei, curtea negustorului se umplea de chivuţe şi de gunoieri. Nu puteau să nu treacă să dea bună seara.

De la un timp se abătuseră pe la cârciumă şi nişte hoţi de bolintineni. Nimeni nu ştia cine i-a adus, mirosul ţuicii sau