S-aduc tata cailor,

Şi muma cârlanilor…

— Aşa, candriule! Aşa… făcea Sandu între două înghiţituri.

Guristul iar gungurea. Florea a pus laba pe masă:

— Brava, ostreaţă! Halal de mă-ta de te-a făcut!

— Staţi colea de înfulecaţi şi voi ceva! i-a poftit Bozoncea.

Ţiganii nu prea se îndemnau.

— Las’, că luăm alături, făcu Neacşu, năduşit tot.

— Nu, aici, cu mine să staţi, se răţoi starostele şi ceru slugilor să le pună dinainte.

•

Pe la cinci după masă, erau chiauni. Afară se mai luminase. Stătuse şi ploaia. Hangiul deschise uşile şi aerul rece pătrunse înăuntru. Dumitru tot mai bătea coardele ţambalului şi Mitică răguşise:

Ia dă drumul, fă nevastă,

C-afară plouă şi varsă,

Şi-am scăpat de la pedeapsă…

zicea buzatul, şi Anghel, gata cu arcuşul în paharul Stăpânului, să-i ia piuitul. Bozoncea băgă mâna-n nădragi şi scoase sutele. O dată se însufleţiră balaoacheşii. Neacşu schimbă măsura:

Banii mei, banii mei,

La Mariţa la bordei,

S-a ales, bules de ei…

ciripi vioristul, lăsându-l pe Ciolan să se odihnească. Starostele a umplut ţambalul cu poli.

Lăutarilor le era mai mare dragul să cânte. Când s-a întunecat bine, au plătit, au dat bacşiş slugilor şi au plecat cu ţiganii după ei spre Trei Coinaci, la casa Didinei, gagica Stăpânului.

Oborul era pustiu. Felinarele mărunte ardeau spre Mandravela şi numai câinii lătrau în câmpul părăsit. Gheorghe îl căra în spinare pe Nicu-Piele, care se afanisise. Îl înjura şi-l smucea:

— Mă, scoal’, mă, trezeşte-te!

Lunganul călca în străchini, dus de subsuori. Paraschiv îi veni bătrânului în ajutor. În frunte, mergea chiuind, cu o mână la spate şi una deasupra capului, Bozoncea. Juca în drumul noroios şi striga:

Cardeşte-mi, cardeşte-mi, Mitică,

Cardeşte-mi, de nu mă uita…

Era vesel pezevenghiul pentru că avea bani şi-i era bine. Îi trimisese înainte pe Mână-mică şi pe Florea să târguiască stofă de rochii ibovnicei, c-aşa avea obiceiul. Oacă gonea spre casa gagicii, să dea de veste că sosea Stăpânul în petrecere…

Stere deschise larg uşile. Era spre primăvară. O căldură abia simţită se zbătea peste loc. Cuţarida prinsese o barbă scurtă, verzuie de iarbă. Gunoiul zăcut sub zăpadă mirosea frumos a frunze putrede. Pământul negru şi gras dospea. Cârciumarul îşi privi pomii. Le pusese fiecăruia câte un tutore de salcâm tare, de care legase cu rafie tulpinile crude. Câinii se gudurau la picioarele lui, căscau leneşi, moleşiţi. O toropeală neînţeleasă îl cuprinse. Auzi burlanele casei zuruind. Gurile lor de tablă aruncau în curte cocleala ultimei zăpezi de pe acoperiş. Încet, urmele cerului se ştergeau. Nori albicioşi călătoreau spre oraş şi se pierdeau în sârmele numeroase, împletite peste clădirile depărtate.

Dinspre Tarapana veneau căruţe cu cherestea, pline vârf. Caii, cu burţile murdare de clisa neagră, trăgeau greu, biciuiţi de căruţaşi. Grigore avusese dreptate. Cu câteva zile înainte, un funcţionar de la primărie se abătuse pe la cârciumă cu vreo câteva registre la subsuoară, socotise la masă cu un creion şi, la întrebarea lui, îi răspunsese că or să-i vină vecini.

Stere umblă câtva timp însoţit de câini. Urmări descărcarea scândurilor şi fluieră vesel. Dacă mai soseau alţii, însemna că o să-i crească şi lui deverul. Răcoarea serii cădea abia simţit. Căruţele goale îşi sunau roţile şi osiile spre Griviţa. Zări focurile ţiganilor puşi să păzească stivele. Flăcări vesele se aprinseseră şi pe rampă. Se întorseseră gunoierii. La lumina lămpilor, Grigore le împărţea lopeţile şi măturile. Glasurile lor se auzeau înăbuşit. Negustorul se gândi că trecuse şi iarna. Acum avea casă ca lumea, îşi făcuse prăvălie frumoasă de zid, clădită pe temelie sănătoasă. Începea să se aşeze.

Deschise poarta. Prin fereastra aburită se vedeau capetele câtorva muşterii şi umbra Linei. Trecu pe lângă gard, spre rampă. Voia să simtă de acolo, de sus, mirosul nopţii de primăvară. Îşi descheie nasturele de la gât al cămăşii şi vântul şovăitor i se strecură pe piele, învăluindu-l, rece ca o apă. Paşii i se înfundau în noroiul gros, scotea greu bocancii, dar mergea mai departe, ferindu-se de lumina focurilor.

I se făcu dor de ai lui, de părinţii morţi, de casa de la ţară, de unde plecase de la doisprezece ani prin străini. Simţise pe rând, în seara aceea, neliniştea sfârşitului de martie, topirea înceată a zăpezii şi auzise strigătul tulburător al cocoşilor.

Se grăbi înapoi. Lucrătorii plecaseră. Femeia lui mătura duşumelele negre, unse cu gaz. Închise uşa în urma sa şi-i spuse:

— Lasă, du-te de te culcă… Închid eu prăvălia.

Lina îl auzi apoi aşezând obloanele şi deschise ferestrele. Simţea şi ea boarea lui aprilie, care venea pe furiş, şi se dezbrăcă leneş, întârziind.

•

Locul fusese împărţit în două. Inginerii bătuseră ţăruşii, măsuraseră loturile şi oamenii se apucaseră de treabă.

Întâi a venit Matei, o namilă de român cu un păr rar şi dinţi negri, mâncaţi. Era îmbrăcat într-o scurtă de stofă militară, vopsită, adusă de pe front, din Moldova. În ea zăcuse de tifos, că nu-l luase Ăl-de-sus, să nu se mai canonească. Necăjit, se vedea bine. Dumnezeu îl ştiuse cum adunase banii de loc. Şi-a ridicat casa singur, cu palmele. Nevastă-sa aduna bălegar de pe rampă, se uita la vecini, speriată, îl amesteca în apă cu lut şi lipea chirpiciul pe pereţii de scânduri subţiri pe care bărbatul îi potrivise în grinzi. Au ridicat două odăi acoperite cu carton şi muierea le-a spoit cu albastru.

Pe urmă au sosit ceferiştii. Chirică, acarul, Spiridon, fochistul, şi Ilie, de umbla şi el cu trenurile. Aveau mai mulţi copii decât lucruri. În camioanele care-i aduceau ar mai fi încăput. Se umpluse maidanul de plozi. Stere îi privea de pe scările de ciment ale prăvăliei. Negri, tăcuţi, cu feţele supte şi ochii arşi de nesomn. Strigau la neveste, măsurau cu paşii pământul cumpărat, scuipau în silă. În câteva zile îşi ridicaseră şi ei odăile cu geamuri oarbe, legaseră un câine de par şi se numeau stăpâni. Cârciumarul îi vedea numai seara, când se întorceau de la muncă. Intrau în prăvălie, cereau câte un dorobanţ şi nu spuneau nimic. Şedeau unul lângă altul,