capăt până-n primăvară? Ce zici, Gheorghe, că eşti mai bătrân?

— Ce să zic? Numai să nu ni se urască…

Ploaia izbucni deodată cu picături mari. Manglitorii dădură buzna în han. Erau rupţi de foame.

— Care pui, mă, masa Stăpânului? întrebă Oacă în gura mare. Odaia întunecată, cu pereţii afumaţi era aproape goală. Într-un colţ mai petreceau trei negustori cu lăutarii. Se hitrofoniseră şi moţăiau cu ochii în gura guristului, care cânta de inimă albastră.

Slugile se înghesuiră să le cureţe scaunele. Sandu trase două mese aproape. Se aşezară. Piele îşi întinse ciolanele lui lungi şi oftă cu mulţumire.

Şi unde mi s-au aşternut hoţii pe mâncat!

Cârciumarul căra cu tovarăşii lui, cu nevasta şi cu ajutoare. Afară, ploua să rupă pământul. N-ar mai fi plecat nimeni.

După târguială, merge câte o fudulie de berbec, o momiţă acolo şi-o ciorbă de burtă dreasă cu oţet şi cu usturoi stors. Gheorghe năduşise alergând când la bucătărie, când înapoi în prăvălie. Negustorului tocmai îi picaseră câteva târnuri cu ficăţei şi maţe de miel de la zahana şi codoşul a pus ochii pe ce era mai bun. A dat femeile la o parte, a deschis o fereastră şi a ales.

— P-asta să mi-o pui, p-asta şi p-asta. Să n-avem vorbe! Cu mine nu se-nghite!

Slugile au spălat măruntaiele din care mai picura grăsimea şi sângele, au încins un grătar şi şi-au văzut de treabă. Doamne fereşte de aşa muşterii! Hangiul striga la ele vesel şi cu oarecare îngrijorare.

Bozoncea chemase lăutarii la masa lor şi-i judeca:

— Mă, care sunteţi? Ia să-mi spuneţi.

— Taraful lui Mitică Ciolan, de-a cântat la granguri şi la feţe bogate, zise unul.

Erau patru balaoacheşi, căutaţi la dinţi, cu nişte ochi dulci, lipicioşi şi se făcură mai aproape de masă. Ăl cu ţambalul clămpăni o dată coardele şi trase cu ochiul la ceilalţi:

— Dumitru-mi zice, mânca-ţi-aş leafa!

Era sfrijit şi nedormit cu zilele, cam urduros, dar cu mâna repede. Instrumentul răsună şi vioristul luă cântecul din zbor:

— Să-mi ziceţi Inel, inel de aur, porunci starostele. Ori nu-l ştiţi?

Anghel, că aşa-l chema, băgă dibla sub braţ şi rânji:

— Se poate?

Avea o mână subţire şi ageră, cu degete lungi, care tremurau pe coarde. Cu acordeonul cânta Neacşu, cel mai gras, proţăpit într-o cravată albă de ginere, iar ultimul, Mitică Ciolan, dădea pe gură. Caiafe bătrâne, şi Dumitru, şi Mitică, şi Neacşu, că erau toţi de pe vremea lui Maciste. Cântaseră pungaşilor, lui Gică-Adormitu, lui Mielu-Calapod, cine-i mai ţinea minte? zicea guristul:

 

Inel, inel de aur,

Cu piatră la mijloc,

Eu te-am iubit, copilo,

Dar n-am avut noroc.

 

Inel, inel de aur,

Focul să te arză

Şi lumina zilei

Să nu te mai vază.

 

Că lacrima ce-ţi plânge

În anii tinereţii

Nu e de-o alinare,

Ci e scurtarea vieţii.

 

Adio, dragă Nelo,

Eu plec, se lasă seara,

Şi-ţi las ca amintire

O mică lăcrămioară.

 

Frumoasă e Constanţa,

Frumoasă e şi viaţa,

Dar mai scumpă şi mai dragă

Îmi este libertatea!

 

Sunetul dulce al viorii acoperise ploaia de afară. Gheorghe striga la muieri să aducă mai repede ciorba de burtă. Cârciumarul aşternuse dinaintea pungaşilor o faţă curată de masă şi le turna în pahare o drojdie pricopsită, galbenă ca untdelemnul, cu un iz vechi, plăcut. Se împărtăşiră şi lăutarii, ca să capete puteri.

Începură masa cu o gozbă năprasnică, în care nevasta cârciumarului fărâmase piper, salată, roşii şi brânză moldovenească cu bucăţi subţiri de vinete şi inimi tocate.

Mâncarea sârbească era pentru apelpisire.

Iuţeala le făcuse râie în gât.

— Toarnă, Treanţă, molan Stăpânului! se răsti Oacă la ăl bătrân.

Mână-mică le trăgea chiulul la băutură. Piele băgă de seamă.

— Bă, astâmpără-te, îi strigă, că doar n-oi avea pâlnie de argint în beregată!

Sandu nu se sinchisi. Uscase o sticlă pe dinăuntru. Ceru lui Paraschiv o bucată de pâine:

— Rupe-mi şi mie din bulca aia un coltuc!

Se băteau calicii de foame la gura lui.

În timpul ăsta, Mitică-Ciolan, de avea şi un zdrâng cu care intra în cântece, îşi puse mâna pe piept şi zise:

 

Spune, spune, moş bătrâne,

Spune, caii când se fură?

Noaptea pe fulgerătură,

Atuncea caii se fură…

 

Buzatul pusese ochii pe masă, ca şi când ar fi ştiut. Vechiul cântec se împletea cu sunetul stins al acordeonului şi cu tristele măsuri ale ţambalului. Bozoncea râdea, râdeau şi ăilalţi. Guristul se matolise puţin şi avea chef de ciripit. Anghel bătea cu degetele în spatele viorii, parcă o gâdila. Lemnul ei scump răsuna dulce o dată cu cuvintele:

 

Căpitane de judeţ,

De ce mă ţii la arest,

Pentr-un pui de murguleţ,

Că nu l-am vândut la preţ,

Şi am luat pe el cinci mii,

Să duc pâine la copii…

 

Cocîrţă umplu paharele din nou şi hoţii băură cu sete. Slugile aduceau tocmai un castron de pământ în care aburea ciorba. Şi unde au început să care…

Halea Piele cu patru guri, că era hămesit. Câte cinci momiţe şi câte două fleici. Oacă îl înghiontea:

— Bă, n-or să te mai ţie balamalele…

— N-avea tu grija asta, răspunse el netulburat. Îmi ştiu eu măsura.

Şi iar mai întingea un miez de pâine în sângele proaspăt al fripturilor, dumicând. Hangiul aduse şi nişte ulcele cu vin roşu, de avea o undă fierbinte şi un gust acrişor.

Lăutarii îşi făceau treaba. Mitică trase din oblon la ceilalţi şi zise iar:

 

Să-mi dai drumul la nămiaz,

Să-ţi aduc bătrân şi breaz,

Să-mi dai drumul la chindie,

Să-ţi aduc de-o