căra pâine în panere adânci, grămezi de felii albe, crescute, din grâu copt, cu coaja rumenită şi trandafirie. Ucenicului îi lăsa gura apă. Picară şi Mână-mică cu Nicu şi cu Ciupitu, veseli că umflaseră câteva portofele. Tăinuitorul sosise cu hâţele de pricopseală şi se oprise într-o parte, lângă ţarcul de vite, aşteptându-şi rândul. Mai era vreme. Florea trăgea dintr-o ţigară. Îl cuprinsese lenea. Privi prin umbrarul de frunze uscate prin care cădea soarele, la cerul învăluit într-o lumină de toamnă şi parcă nu s-ar mai fi ridicat. Lângă el negustorii înfulecau pe nerăsuflate. Se auzeau trosnind fălcile puternice şi măselele lor fărâmiţau oasele moi, le rodeau până nu mai rămânea o bucăţică de carne şi le aruncau câinilor. Aceştia se hărtăneau întărâtaţi. Tocmaşii râgâiau apoi mulţumiţi, scoteau resturile de prin măsele cu unghiile lungi şi galbene de tutun, scuipau cu plăcere şi îşi clăteau gura cu puţin vin acrişor.

— Uite barosanii, Paraschive! îi şopti caiafa celui tânăr.

— Să nu vă prind! se răsti la ei starostele. Azi suntem negustori!

Oacă clipi la ceilalţi. Ei se spurcaseră. Cum să nu pui mâna când vezi atâta bănet?!

Alţi cirezari se îndreptau spre cârciumă, târând după ei vitele legate de coarne, nişte boi cât streaşina hanului, costelivi şi murdari de balegă, viţei roşcovani care mugeau ascuţit, neliniştiţi, adulmecând, şi câteva vaci leneşe însemnate cu fierarul roşu pe pântece. Ăştia rămaseră în soare posomorâţi. De-abia dacă unul-doi vânduseră la preţul cerut şi numai dacă găsiseră vreun prost. Or, boi nu cumpăra oricine. Negustorii erau înţeleşi. Nu se grăbeau. Aşteptau la umbră să le pice marfa. Aveau preţul lor, nu ieşeau din el decât dacă dădeau de animale mai bune.

Cetele se priveau. Stăpânii nu spuneau nimic. Cerură câte o ulcică de vin, o dădură pe gât pe nerăsuflate şi aşteptară tot încruntaţi. Negustorii se şterseră bine la gură, rumeni de băutură, oftară, se uitară la ceasurile de la brâu şi se apropiară de vite. Gheorghe nu-i slăbea. Sandu lăsase o mână în jos şi era cu ochii ţaglă. Ce i-ar mai fi uşurat!

Tocmeala începu sub nasul lor. Barosanii se ridicaseră, păşiseră dezmorţiţi pe bătătura din faţa şopronului şi se pipăiseră prin buzunare. Ei luau inima târgului. Erau toţi înalţi, croiţi pe picioare groase, cu spete de bivol şi braţe puternice. Tocmaşii aveau cizme de lac şi nuiele scurte de trestie de mare, cu alamă în capete, pe care le băteau de carâmbi. Ocoleau vitele şi închideau dintr-un ochi. Pungaşii nu mai aveau astâmpăr.

— Stăpâne, lasă-mă să-i umflu ăstuia ghiulul de pe deget! se rugă Mână-mică şi-i arătă starostelui un negustor. Acesta lovea cu pumnii coastele boilor strâmbând din nas.

— A cui e boala asta?

— Ce boală? sări proprietarul. Ăsta-i bou de Arad care a jucat la nunta lu’ împăratu’ Traian!

— Fugi, bă, d-acilea! Nu vezi că pică d-a-n picerele? E bun de pastramă!

Vânzătorul se căină, blestemă mincinoşii, scuipă năduşit şi văzu cu ochii lui cum pierde preţul. Se făcu supărat:

— Nu-l lua dacă nu-ţi place!

Negustorul scoase teancul, dintr-o pungă lunguiaţă de piele doldora de hârtii de o sută, şi îl flutură pe la nasul cirezarului.

— Mă duc? mai întrebă Sandu.

Bozoncea tăcea mut şi încruntat.

— Cât iei?

— Cinci sute…

— Cât?

— Nu-l dau!

— Nu-l iau!

Cumpărătorul se făcu că pleacă, privind la alte vite.

— Patru, lăsă celălalt turtindu-şi pălăria pe urechi.

— Tu n-auzi că geme, ăsta-i bou? se întoarse clientul.

— Da ce, n-oi vrea să zici că-i de cişit?

— Două sute! aruncă negustorul.

— Trei sute…

— Niciun leu mai mult!

Cirezarul se ţinea dârz:

— Că nu l-oi vrea de pomană!?

— Atât!

— Trei sute!

— Am plecat.

Stăpânul se ridică de la masă îndreptându-se către ţarcul unde Cocîrţă vindea iepele. Pe negustori îi lăsară în plata Domnului. Tăinuitorul mai rămăsese cu mânzul şi cu două mârţoage. Tocmai era în preţ cu un muşteriu şi muierea dădea din clanţă.

— Aşa căişori nu mai găseşti dumneata, domnule, ehe…

Clientul ocolea gloabele, le pipăia burţile pline şi clătina din cap:

— Le-aţi umflat ca să pară mai grase, lasă, că vă ştiu eu…

Pungaşii se apropiară ca şi când nu-l cunoşteau pe Cocîrţă. Florea, care era mai îmbrăcat, făcea pe niznaiul:

— Da ce-au cârlanele astea, că ţi-e mai mare dragul! Eu am târguit mai de dimineaţă tot aşa ceva şi m-a costat două sute bucata, şi n-arătau ca astea, unde nu le vedeam eu…

Necunoscutul avea o şapcă murdară şi şi-o trase mai pe ochi; nu spuse nimic.

— Le iei? întrebă tăinuitorul, sumeţindu-şi pantalonii prea lungi.

— De, ai cerut cam mult…

— Ce mult? Care mult? Cinci sute, cu mânz cu tot?

Muşteriul mormăi:

— Da acte au?

— Cum să nu? Da ce crezi dumneata?

Şi scoase un teanc de hârtii ştampilate, pline de timbre. Bozoncea se rezemă de gardul murdar, privind cu nepăsare. Dacă ar fi fost groasă, acolo l-ar fi mântuit pe client. Slăbănogul cercetă totul cu grijă şi mai zise:

— Eu sunt geambaş vechi şi, dacă vrei să ştii, ăştia-s cai de furat… Uite la părul lor…

Gheorghe se lipi şi el în stânga muşteriului şi zâmbi:

— Oi fi de la poliţie, nenişorule…

Starostele scosese şuriul său cu plăsele de sidef şi scobea gardul iute-iute. Sandu îi şedea în cârcă şi omul băgă de seamă. Aruncă repede:

— Vă dau patru sute. Îi luaţi?

Hoţii râseră uşuraţi.

— Al nostru eşti! zise codoşul, bătându-l pe umeri. Ce te-apucaseşi să spui vorbele alea urâte…

Schimbul se făcu la repezeală şi plecară mulţumiţi.

Era la spartul târgului. Deasupra câmpului plutea un nor gros de praf. Oborul se pustia. Pe jos, rămăseseră numai paiele tocate de copitele vitelor, coji de mere şi balegă. Câţiva ţărani îşi numărau banii sub căruţe, la umbră, şi făcuseră focuri la care coceau porumbi lăptoşi. Împrejur, mirosea frumos până departe. Toată omenirea aceea zgomotoasă pieri într-un ceas. Pe şoselele ce duceau în afara Bucureştiului, se vedeau căruţe goale, gonind. Dinspre apus soseau nori mari, negri, aduşi de vânt. Întâi răbufni o furtună ridicând praful şi măturând târgul. Frunzele uscate ale acoperişului foşniră şi o ploaie galbenă de crengi smulse pică peste mesele umede şi părăsite. Nu mai rămăseseră decât câţiva clienţi care beau grăbiţi. Slugile hangiului strângeau ulcelele golite şi resturile din farfurii.

— Şi-acum, hai în petrecere! rosti mulţumit Bozoncea.

Cocîrţă îi dădu banii legaţi într-o basma muierească.

— Na, Stăpâne! Asta am luat, asta ţi-am dat! Fă-i tu în parte…

Starostele vârî legătura în nădragi şi râse:

— O scoatem noi la