— Nu.

— Gat a zis ceva despre mine?

— N-am voie să vorbesc despre cum ai ajuns tu în apă atunci și toată povestea, spune Will. I-am promis mătușii Penny că n-o să fac asta.

— De ce nu? îl întreb.

— Fiindcă o să-ți agraveze durerile de cap și trebuie să lăsăm subiectul baltă.

Taft dă din cap.

— Mătușa Penny ne-a zis că, dacă te facem să te doară capul și mai tare, o să ne spânzure de degetele de la picioare și o să ne ia iPad-urile. Trebuie să fim veseli și să nu ne purtăm ca niște tâmpiți.

— Dar nu e vorba de accidentul meu, spun. Ci despre vara când eu am fost plecată în Europa.

— Cady?

Taft mă atinge pe umăr.

— Bonnie a văzut pastile la tine în cameră.

Will se retrage și se așază în capătul celălalt al canapelei.

— Bonnie mi-a umblat prin lucruri?

— Și Liberty.

— Doamne.

— Mi-ai zis că nu ești dependentă de droguri, dar ai pastile în dulap.

Taft începe să mă calce pe nervi.

— Zi-le să nu mai intre în camera mea, spun.

— Dacă ești dependentă de droguri, spune Taft, e ceva ce-ar trebui să știi.

— Ce?

— Drogurile nu-ți sunt prietene.

Taft are o moacă serioasă.

— Drogurile nu-ți sunt prietene și, de asemenea, oamenii ar trebui să-ți fie prieteni.

— O, Doamne. Nu vrei să-mi spui pur și simplu ce-ai făcut vara trecută, măi, piticule?

Will zice:

— Taft și cu mine vrem să ne jucăm Angry Birds. Nu vrem să mai vorbim cu tine.

— Foarte bine, spun. Duceți-vă și faceți ce vreți.

Ies pe verandă, urmărindu-i pe băieți în timp ce aleargă pe pasarelă înspre Red Gate.

Când mă apropii de Cuddledown, după prânz, văd că toate ferestrele sunt deschise. Gat pune muzică la vechiul CD-player. Schițele mele în creion de când eram mică stau prinse pe frigider cu magneți: tati deasupra, bunica și câinii dedesubt. Desenul meu în acuarelă este lipit de unul dintre dulapurile din bucătărie. În mijlocul camerei celei mari au fost aduse o scară și o cutie mare cu ambalaje de cadouri.

Mirren împinge un fotoliu de-a lungul podelei.

— Nu mi-a plăcut niciodată cum a aranjat maică-mea locul ăsta, îmi explică ea.

Îi ajut pe Gat și pe Johnny să mute mobila de colo-colo, până când Mirren se declară mulțumită. Dăm jos de pe pereți peisajele mătușii Bess și facem covoarele sul. Devalizăm dormitoarele celor mici în căutare de obiecte amuzante. Când terminăm, camera cea mare este decorată cu porcușori-pușculițe și pleduri peticite, teancuri de cărți pentru copii, o lampă în forma unei bufnițe. Niște panglici groase, strălucitoare, din cutia cu ambalaje pentru cadouri, traversează tavanul în toate direcțiile.

— N-o să se supere mătușa Bess că redecorezi casa? întreb.

— Îți promit că n-o să pună piciorul în Cuddledown tot restul verii. Încearcă să scape din locul ăsta de ani de zile.

— Ce vrei să spui?

— Ei, spune Mirren voioasă, știi și tu. Tranca, tranca, cea mai puțin preferată dintre fiice, tranca, tranca, bucătăria e de rahat. De ce nu renovează bunicul? Și așa mai departe.

— Dar i-a cerut să renoveze?

Johnny se uită la mine ciudat.

— Nu-ți amintești?

— Are memoria varză, Johnny! țipă Mirren. Nu-și amintește nici jumătate din vara noastră numărul cincisprezece.

— Nu-și amintește? spune Johnny. Am crezut că…

— Nu, nu, taci din gură fix în clipa asta, latră Mirren. N-ai auzit ce ți-am spus?

— Când?

Johnny pare perplex.

— Noaptea trecută, spune Mirren. Ți-am spus ce ne-a zis mătușa Penny.

— Calmează-te, spune Johnny, aruncând cu o pernă în ea.

— Dar asta e o chestie importantă! Cum poți să nu fii atent?

Mirren arată de parcă e pe punctul de-a izbucni în plâns.

— Îmi pare rău, bine? spune Johnny. Gat, tu știai de Cadence că nu-și amintește, practic, mare parte din vara numărul cincisprezece?

— Știam, zice el.

— Vezi? spune Mirren. Gat a ascultat.

Simt că-mi ia foc fața. Mă uit în podea. Vreun minut, nimeni nu vorbește.

— E normal să nu-ți mai amintești unele lucruri când te lovești la cap foarte tare, spun în cele din urmă. Maică-mea v-a explicat?

Johnny râde nervos.

— Sunt surprinsă că v-a povestit mami, continui. Nu-i place să vorbească despre asta.

— Ne-a zis că ar trebui s-o iei încet și să-ți amintești în ritmul tău tot ce s-a întâmplat. Mătușile știu asta, zice Mirren. Și bunicul știe. Cei mici. Angajații. Absolut toată lumea de pe insulă știe asta, mai puțin Johnny, din câte se pare.

— Știam și eu, zice Johnny. Doar că nu știam toată povestea.

— Nu te fofila, răspunde Mirren, chiar nu-i momentul.

— E în regulă, îi spun lui Johnny. Nu te fofilezi. Ai avut doar un moment neinspirat. Sunt sigură că de-acum încolo o să fii mai mult decât inspirat.

— Întotdeauna am inspirație, spune Johnny, doar că nu de-aia de care vrea Mirren.

Gat zâmbește când aude că folosesc cuvântul neinspirat și mă lovește ușurel peste umăr.

Am luat-o de la capăt.

Jucăm tenis. Johnny și cu mine câștigăm, dar nu fiindcă aș fi eu bună la ceva. El este un atlet excepțional, în timp ce Mirren are mai degrabă tendința să lovească și să danseze de bucurie, fără să-i pese dacă se mai și întoarce mingea. Gat nu se poate abține să nu râdă de ea, lucru care îl face, la rândul lui, să rateze.

— Cum a fost în Europa? întreabă Gat când ne îndreptăm înapoi spre Cuddledown.

— Taică-meu a mâncat cerneală de calamari.

— Și ce altceva?

Ajungem în curte și ne aruncăm rachetele de tenis pe verandă. Apoi ne întindem pe iarbă.

— Sincer, n-am prea multe de povestit, zic. Știi ce-am făcut cât timp taică-meu era la Colosseum?

— Ce?

— Am stat cu fața lipită de dalele podelei din baia de la hotel. Holbându-mă la piciorul unei toalete italienești de culoare albastră.

— Toaleta era albastră? întreabă Johnny, ridicându-se în fund.

— Numai ție îți stârne