„cosmopolitism“ și „servilism“ în raport cu postul de radio Europa Liberă se aflau N. Manolescu, E. Simion, M. Iorgulescu, Octavian Paler, Valeriu Cristea, Gh. Grigurcu. Sugerez lectura cărții despre protocronism, semnată de Alexandra Tomiță și apărută în 2007 la Cartea Românească. Protectorii acestui nefast grup de presiune, analizat de Katherine Verdery în cartea Compromis și rezistență (Humanitas, București, 1994), au fost Dumitru Popescu, Eugen Florescu și Mihai Dulea.

După 1989, M. Ungheanu a supralicitat tematica naționalist-xenofobă și a activat la nivel de vârf în PRM. În timpul „Patrulaterului Roșu“ (guvernarea Văcăroiu) a fost secretar de stat la Ministerul Culturii. A publicat o carte propagandistic-conspiraționistă despre Holocaustul culturii române, reluându-și marotele șovine și antisemite. În același sens, a scris în paginile publicațiilor vadimiste și a atacat, ca senator PRM, Comisia Prezidențială pentru Analiza Dictaturii Comuniste. În chip ironic, același Eugen Simion, criticul neo-lovinescian stigmatizat și insultat de M. Ungheanu în anii ’80, a girat prezența militantului peremist în conducerea unui institut menit să analizeze științific natura și consecințele totalitarismului. Destinul lui Mihai Ungheanu depune mărturie pentru forța de seducție a doctrinelor totalitare, inclusiv a naționalismului antiliberal, asupra unor intelectuali dispuși să renunțe la principiul autonomiei esteticului și să cauționeze barocul fascisto-comunist.

Scrisoarea celor șase8

Pe 11 martie 1989, un grup de șase veterani ai PCR îi adresa lui Ceaușescu o „scrisoare deschisă“. Între ei, doi foști secretari generali ai partidului: Constantin Pârvulescu și Gh. Apostol. M-am ocupat în epocă de acest text, l-am comentat pe larg la BBC, Europa Liberă, Vocea Americii, în revista Les Temps Modernes și într-un dialog cu Cornel Dumitrescu în revista Lumea Liberă Românească de la New York. Ca istoric al PCR, consider că a fost vorba despre o acțiune fracționistă în interiorul partidului, o încercare de a-l sfida pe Ceaușescu și de a avertiza clica din jurul acestuia în legătură cu vântul schimbărilor din blocul sovietic, declanșat de Gorbaciov. Sosise clipa unei schimbări radicale în fruntea partidului, sugerau cei șase. Leniniști convinși, ei continuau să facă elogiul Securității (o instituție, scriau ei, creată pentru a apăra „cuceririle revoluționare ale poporului“) și nu scoteau o vorbă despre autentica disidență simbolizată de Doina Cornea, Vasile Paraschiv, Radu Filipescu, Dan Petrescu.

Interviul lui Mircea Dinescu din Libération mergea mult mai departe decât propunerile celor șase. Evident, cum nota Dorin Tudoran într-un excepțional editorial din Agora, revista alternativă de cultură care apărea în Statele Unite și era distribuită clandestin în țară, gestul lor era extrem de important mai ales în raport cu percepțiile cancelariilor occidentale privitoare la șansele unor schimbări în România. Ne place sau nu, aceste cancelarii erau mai interesate de acțiunile lui Brucan, Bârlădeanu și Corneliu Mănescu decât de poeziile contestatare ale Anei Blandiana ori de apelurile unor intelectuali critici. Cei șase nu au fost însă disidenți. Nu-mi pot imagina un disident din epocă precum Havel, Michnik, Geremek, Tudoran, Goma, Haraszti, Cangeopol, Šimečka, Jelev scriind favorabil despre misiunea originară a poliției secrete!

Scrisoarea a fost de fapt un program de reforme la vârf, incapabil (de fapt nedoritor) să articuleze resurecția societății civile și necesitatea pluralismului politic și economic. Era vorba despre o serie de revendicări minimaliste, de o relativă raționalizare intra-sistemică, nu de promovarea unei viziuni într-adevăr diferite de linia tradițională a comunismului oligarhic românesc. Nu se atingea nicicum natura parazitic-profitocratică a regimului. Pe de altă parte, nu trebuie subestimat ori persiflat gestul celor șase: ei au fost prigoniți, anchetați, ținuți sub arest. Şeful Colegiului Central de Partid era Nicolae Constantin, câine de pază al dictaturii. În Comitetul Politic Executiv, Ceaușescu s-a dezlănțuit cu o ură viscerală, cerând pedepsirea „trădătorilor“ (nu mai puțin isterică a fost Elena Ceaușescu). Nici unul dintre mamelucii din Comitetul Executiv nu a schițat un cât de timid gest de solidaritate cu foștii „tovarăși“.

Pedepsirea fracționiștilor a fost susținută unanim. Silviu Brucan a dovedit atunci curaj, mai ales în timpul brutalei sale anchetări de către șeful Securității, generalul Iulian Vlad. S-a probat că nici măcar acești birocrați staliniști nu mai puteau suporta capriciile paranoice ale cuplului dictatorial. Slăbiciunea grupului celor șase a fost că nu a reușit să atragă adeziunea unor activiști mai tineri, din cercul nomenklaturiștilor dezamăgiți de Ceaușescu și favorabili perestroikăi. Cornel Onescu, fost ministru de Interne, cândva un protejat al lui Ceaușescu, a cochetat cu ideea de a semna, dar a renunțat în ultima clipă (a invocat frica de represiuni împotriva nepoților săi). La fel, generalul de securitate Nicolae Doicaru, fost șef al Direcției de Informații Externe și ministru al Turismului, mazilit după rămânerea în Occident a generalului Ion Mihai Pacepa în 1978. Simptomatic, deși există informații că a fost contactat, Ion Iliescu nu a avut curajul de a semna Scrisoarea celor șase și a rămas în continuare în umbră, dans la réserve du parti…

În concluzie, a fost vorba despre coagularea unui grup fracționist doritor să-l debarce pe Ceaușescu și să revină la ceea ce ei percepeau drept „normalitatea“ epocii Dej. Cu excepția lui Grigore Răceanu (exclus din PMR și arestat după 1958), toți semnatarii fuseseră implicați în fărădelegile perioadei Dej. Să amintesc că, în martie 1989, diplomatul Mircea Răceanu, fiul lui Grigore, era arestat sub acuzația de spionaj (recomand cartea sa Infern 89). Membrii grupului nu aveau nici legitimitate, nici credibilitate democratică. În comparație însă cu megalomanul Ceaușescu (Ubuescu, cum i se spunea), probau un oarecare realism și cereau să se pună capăt orgiilor propagandistice și programului de înfometare a populației prin renunțarea la obsesiile acceleriste legate de creșterea aberantă a ratei de acumulare.