— Cine sunteţi? Am întrebat.

  Bărbatul fără faţă mi-a dat lanterna de parcă mi-ar fi întins cine ştie ce obiect preţios.

  — Sunt bărbatul fără chip.

  Cu gaura ce ţinea loc de faţă îndreptată spre mine, aştepta să spun ceva, dar nu mi-am găsit cuvintele potrivite. Până la urmă, a dispărut fără să mai spună nimic. Adineauri era înaintea mea, dar în următoarea clipă l-a înghiţit întunericul. Am îndreptat lanterna spre locul în care fusese, dar n-am văzut decât un zid alb.

  Camera 208 nu era încuiată, aşa cum mă informase bărbatul. Mânerul s-a răsucit fără zgomot în mâna mea. Am avut grijă să sting lanterna înainte de a intra şi să păşesc cât mai silenţios posibil. Camera era tot liniştită, ca şi mai înainte-N-am simţit mişcându-se nimic. Se auzea doar gheaţa topindu-se în frapieră. Am aprins lanterna şi m-am întors să încui uşa. Zgomotul metalic al încuietorii a răsunat anormal de tare. În mijlocul mesei stăteau sticla neîncepută de Cutty Sark, pahare curate şi frapiera plină cu gheaţă proaspătă. Tava argintie de lângă vază sclipea senzual în lumina lanternei, de parcă mă aştepta de multă vreme. Ca răspuns la luminiţa aceea, şi mirosul polenului mi s-a părut mai puternic pentru moment. Aerul din jurul meu devenise mai dens, ia* forţa gravitaţională părea în creştere. Am rămas cu spatel (r) lipit de uşă şi am privit în jurul meu la lumina lanternei.

  Locul acesta este periculos. Sunteţi un intrus aici şi, în afară de mine, nu mai e nimeni de partea dumneavoastră. Vă rog să nu uitaţi lucrul acesta.

  — Nu îndrepta lumina spre mine, spuse o voce de femeie din camera alăturată, îmi promiţi că nu faci aşa ceva?

  — Promit.

  Sclipirea licuricilor Destrămarea vrăjii

  Lumea în care sună ceasurile deşteptătoare

  — Promit, am spus cu o voce care îmi răsuna în urechi de parcă era înregistrată pe casetofon.

  — Vreau să te aud spunând cu gura ta că nu îndrepţi lumina spre mine.

  — Nu îndrept lumina spre tine, promit.

  — Te ţii de cuvânt? Nu minţi?

  — Nu te mint şi nu îmi voi încălca promisiunea.

  — Bine, te cred. As vrea, dacă nu te superi, să pui whisky şi gheaţă în două pahare şi să le aduci aici. Multă gheaţă, te rog.

  Vocea ei părea de fetiţă alintată, dar era de fapt vocea unei femei adulte şi senzuale. Am pus mica lanternă pe masă ca să torn whisky în pahare, la lumina ei. Mi-am tras puţin sufletul, am rupt sigiliul sticlei de Cutty Sark, am folosit cleştele de gheaţă şi apoi am turnat whisky peste cuburi. Trebuia să le dictez mâinilor fiecare mişcare pe care urmau să o facă. Umbra lor tremura pe perete.

  Am pornit spre camera cea mică cu paharele de whisky în mâna dreaptă, iar cu stânga îmi luminam drumul. Aerul părea mai rece decât înainte. Cred că am transpirat cât am alergat prin beznă şi abia acum începeam să simt răcoarea. Mi-ani amintit că mă descotorosisem de haină pe traseu.

  Mi-am ţinut promisiunea, aşa că am stins lanterna şi a*° băgat-o în buzunar. Am bâjbâit după noptieră, am pus ufl pahar pe ea şi pe celălalt l-am luat cu mine şi m-am aşezat pe fotoliul de lângă pat. Deşi era întuneric beznă, îmi aminteam perfect aranjamentul din cameră.

  Am auzit aşternutul foşnind. S-a ridicat probabil şi s-a rezemat de tăblia patului, cu paharul în mână. A scuturat puţin gheaţa din pahar şi a băut o înghiţitură de whisky. Efectul sonor mi s-a părut asemănător cu cel dintr-o piesă radiofonică. Am mirosit whisky-ul din pahar, dar n-am băut.

  — Nu ne-am văzut de mult, am zis. Vocea mi se părea acum ceva mai normală.

  — Da? Eu nu prea am noţiunea timpului, zise ea.

  — Dacă-mi amintesc bine, a trecut un an şi cinci luni.

  — Aşa o fi, zise ea pe un ton indiferent. Eu nu-mi amintesc exact.

  Am pus paharul cu whisky pe duşumea şi m-am aşezat picior peste picior.

  — Data trecută când am venit, nu erai aici, nu?

  — Ba eram. Chiar aici, în pat. Sunt mereu aici.

  — Am intrat în camera 208, totuşi. E camera 208, nu?

  — Sunt convinsă că te-ai rătăcit, că ai fost în altă cameră 208, zise ea râzând şi clătinând cuburile de gheaţă.

  Avea o oarecare nesiguranţă în voce, ceea ce m-a făcut să mă simt confuz. Poate că-şi făcea efect alcoolul. Mi-am scos căciula de lână şi am pus-o pe genunchi.

  — Telefonul era mort.

  — Da, ştiu, spuse ea apatică. Ei l-au omorât. Ştiau că-mi place să dau telefoane.

  — Din pricina lor eşti ţintuită în camera asta?

  — Probabil, nu ştiu exact, spuse ea râzând. Vocea ei vibra uşor în aer.

  M-am întors spre ea.

  — Mă gândesc la tine de multă vreme, de când am fost aici ultima oară. Mă tot întreb cine eşti şi ce faci aici.

  — Ciudat, zise ea.

  — Mi-am imaginat diverse, dar nu sunt sigur de nimic. Mă aflu încă în faza presupunerilor.

  — Ei, nu mai spune! Zise ea impresionată parcă. Deci nu eşti sigur de nimic, doar presupui.

  — Da, deşi eu cred că eşti Kumiko. Nu mi-am dat seama de la început, dar sunt din ce în ce mai sigur de asta.

  — A, da? Spuse ea amuzată după câteva clipe. Deci, eu sunt Kumiko!

  M-am simţit foarte derutat o vreme. Aveam impresia că ajunsesem unde nu trebuia, că spuneam ce nu se cuvenea, că mă adresam unei persoane false. Totul a fost pierdere de timp, o abatere fără rost de la drumul pe care ar fi trebuit să-l urmez. Mi-am revizuit ţinuta în întuneric şi am apucat căciula de lână cu ambele mâini pentru a verifica realitatea.

  — Da, cred că