până acum, dar să ştii că-s cam plângăcioasă. Plâng din orice, e slăbiciunea mea cea mai mare, aşa că nu mi s-a părut straniu că m-a umflat plânsul. De obicei, plâng puţin şi îmi spun că e timpul să mă opresc… Şi gata. În seara asta n-am reuşit să încetez cu bazaltul chiar atât de uşor, de parcă ar fi sărit dopul de la sticla cu lacrimi. Nu-mi dădeam seama de ce am izbucnit în plâns şi de aceea nu ştiam cum să mă mai opresc, îmi curgeau lacrimile precum sângele dintr-o rană uriaşă. Nici nu-mi venea să cred că aveam un asemenea izvor în mine. Chiar începusem să mă îngrijorez că o să mă deshidratez şi o să ajung mumie.

  Îmi vedeam şi-mi auzeam lacrimile curgând în balta aceea albă de lumină, absorbite de aceasta de parcă făceau parte integrantă din ea. În timp ce cădeau, prindeau lumina lunii şi sclipeau ca nişte cristale frumoase. Mi-am dat seama la un moment dat că plângea şi umbra, erau umbre adevărate de lacrimi. Ai văzut vreodată aşa ceva, domnule Pasăre-arc? Nu sunt ca umbrele obişnuite. Nici vorbă. Ele vin de undeva, din ţinuturi îndepărtate, exact pentru inimile noastre. Sau poate nu. Îmi trecuse chiar prin minte că poate lacrimile mele sunt doar umbre, iar umbrele lacrimilor sunt adevărate. Sunt convinsă că nu înţelegi. Când o fată de şaptesprezece ani, goală puşcă, se apucă să plângă în toiul nopţii, se poate întâmpla chiar orice. Te rog să mă crezi.

  Cam asta s-a întâmplat aici cu o oră în urmă, iar acum stau la masă şi-ţi scriu scrisoarea cu creionul. (Sunt îmbrăcată, bineînţeles!)

  La revedere, domnule Pasăre-arc l Nu ştiu cum să-ţi spun, dar eu şi raţele-oameni din pădure ne rugăm pentru fericirea ta. Dacă ţi se întâmplă ceva, te rog să mă strigi fără nici o ezitare.

  Noapte bună!

  39 Alte feluri de vesti

  ?

  Ceva a dispărut

  — Scorţişoară te-a cărat până aici, spuse Nucşoară. Primul lucru pe care l-am simţit după ce mi-am revenit, a fost durerea – diverse forme de durere. Rana pricinuită de cuţit, încheieturile, oasele, muşchii – toate mă dureau. Diferite părţi ale corpului s-au lovit de cine ştie ce în timp ce fugeam prin întuneric. Şi totuşi, nu mi se părea că o puteam numi exact durere.

  Pe urmă am realizat că stăteam întins pe canapeaua din „camera de probă” de la „reşedinţă”, îmbrăcat cu o pijama nouă bleumarin şi acoperit cu o pătură. Perdelele erau date la o parte şi lumina strălucitoare a dimineţii îşi croise drum în încăpere fără nici o oprelişte. Era probabil ora zece dimineaţa, aerul părea proaspăt şi timpul mergea înainte. Eu nu înţelegeam însă motivul pentru care existau toate acestea.

  — Scorţişoară te-a cărat până aici, spuse Nucşoară. Rănile nu sunt grave. Cea de la umăr este destul de adâncă dar, din fericire, nu a atins vase de sânge importante. Pe faţă n-ai decât zgârieturi. Scorţişoară s-a ocupat de toate rănile tale, le-a cusut frumos ca să nu rămână urme. Se pricepe la aşa ceva. Poţi să-ţi scoţi firele şi singur peste câteva zile sau mergi la spital să ţi le scoată.

  Am încercat să spun ceva, dar nu puteam articula nici un cuvânt. Nu izbuteam decât să inspir şi să expir aerul, iar şuieratul îmi răsuna puternic în urechi.

  — Ar fi mai bine să nu încerci încă să te mişti sau să vorbeşti, spuse Nucşoară. Stătea pe scaunul de lângă mine, picior peste picior. Scorţişoară spune că ai stat prea mult în fântână – un loc foarte periculos. Te rog să nu mă întrebi ce s-a întâmplat pentru că eu chiar nu ştiu. Am primit un telefon în toiul nopţii, am luat un taxi şi am zburat încoace. Nu cunosc amănunte. Ţi-am văzut doar hainele ude şi pline de sânge şi le-am aruncat pe toate.

  Nucşoară era îmbrăcată mai simplu decât de obicei. Chiar arăta ca şi când plecase de acasă pe neaşteptate. Purta un pulover de caşmir bej peste o cămaşă bărbătească cu dungi şi o fustă din lână de un verde măsliniu. Nu avea bijuterii, iar părul îi era prins la spate. Părea puţin obosită, dar altfel ar fi putut foarte bine poza pentru un catalog de modă. A băgat o ţigară în gură şi a aprins-o cu bricheta ei de aur, cu acelaşi sunet sec. Când l-am auzit, eram deja sigur că nu murisem. Mă salvase cu siguranţă Scorţişoară în ultimul moment.

  — Scorţişoară are un mod aparte de a înţelege lucrurile, spuse Nucşoară. Spre deosebire de tine sau de mine, el se gândeşte întotdeauna la toate posibilităţile, dar se pare că nici măcar lui nu i-a dat prin cap că apa din fântâna aceea putea reveni atât de brusc. Pur şi simplu nu a intrat în calculele lui şi de aceea era cât pe-aci să-ţi pierzi viaţa. A fost prima oară în viaţa mea când l-am văzut pe băiatul acesta panicându-se.

  Mi-a zâmbit uşor.

  — Sunt convinsă că te place, spuse ea.

  După aceea n-am mai auzit nimic. Am simţit o durere ascuţită în globul ocular şi pleoapele îmi atârnau grele. Le-am lăsat să se închidă şi m-am afundat în beznă, având senzaţia că un lift mă ducea în jos.

  Au trecut două zile încheiate până mi-am mai revenit. Nucşoară a stat tot timpul cu mine. Nu mă puteam ridica, nu puteam vorbi, nu eram în stare să mănânc. Abia reuşisem să beau câteva picături de suc de portocale şi să înghit câteva felii de piersici din compot. Nucşoară pleca acasă seara şi se întorcea dimineaţa, ceea ce era foarte bine pentru că reuşeam să dorm noaptea – şi mare parte din zi chiar, în starea în care eram, somnul mă ajuta cel mai mult să-mi revin.

  Nu l-am văzut deloc pe Scorţişoară, ceea ce m-a făcut să cred că mă evita intenţionat. Auzeam maşina intrând pe poartă când o lăsa sau o lua pe