19. Despre viața liniștită

Tare mă bucur când primesc scrisorile tale, căci ele îmi umplu sufletul de frumoase nădejdi: sunt nu numai o făgăduință, ci și o chezășie. Fă așa, te rog și te implor, căci ce am de cerut mai bun unui prieten decât ceea ce-i cer în interesul lui? Dacă poți, sustrage-te acestor ocupații. Dacă nu, smulge-te lor. Am risipit prea multă vreme; să începem măcar la bătrânețe să ne adunăm lucrurile. Ce-i de reproșat într-asta? Am trăit toată viața în zbuciumul valurilor; să murim în port. Dar nu te-aș sfătui să-ți faci o fală din viața ta retrasă, pe care nu trebuie nici s-o pui în evidență și nici s-o ascunzi. N-aș vrea să te împing vreodată până într-acolo, încât, condamnând nebuna agitaţie omenească, să-ți doresc o viață tainică, acoperită de uitare. Fă așa ca retragerea ta să nu atragă privirile, dar să fie cunoscută. Cei care pot să-și hotărască viața dintru început vor vedea ei înșiși dacă vor să trăiască în întuneric. Tu nu ai această libertate: vigoarea spiritului tău, eleganța scrierilor tale, strălucitele și alesele tale relații de prietenie te-au pus în centrul atenției; acum ești prizonierul tuturor celor ce te cunosc. Oricât te-ai retrage, oricât de adânc te-ai ascunde, trecutul totuși te descoperă. Nu poți trăi la întuneric: oriunde ai fugi, mult din strălucirea de altădată te va însoţi.

Odihna însă poți s-o ceri fără să trezești ura nimănui, fără regrete și fără remușcări din parte-ți. Căci ce ai de părăsit, așa încât să zici că ai părăsit împotriva voii tale? Clienți? Niciunul dintre ei nu se simte legat de tine, ci de ceva ce-i al tău. Prieteni? Vremea prieteniei s-a dus; azi ea este o pradă de apucat. Un bătrân fără urmași își schimbă testamentul? Lingușitorul bate alt prag. Lucrurile mari nu sunt ieftine: cântărește dacă e mai bine să te lași pe tine în părăsire sau ceva dintr-ale tale. Ce bine ar fi fost dacă ai fi putut ajunge la bătrânețe în situația alor tăi și dacă norocul nu te-ar fi urcat pe culmi! Repedea ta înălțare, rangul și funcția ta de guvernator de provincie[1] și procurator, cu toate ademenirile lor, te-au îndepărtat de viața sănătoasă. Pe viitor te așteaptă slujbe și mai mari, și tot așa una după alta. Care va fi sfârșitul? Aștepți oare până ce n-ai să mai ai nimic de dorit? Clipa asta nu va veni niciodată.

Așa cum zicem că există un șir de cauze din a căror înlănțuire rezultă destinul, tot așa există o înlănțuire a dorințelor: una se naște dintr-alta. Te-ai cufundat într-un fel de viață care niciodată nu va pune de la sine capăt mizeriilor și robiei. Scoate-ți din jug grumazul ros! E mai bine să fie tăiat dintr-odată decât să fie tot timpul apăsat! Dacă ai să te întorci în viața particulară, totul va fi mai restrâns, dar îți va fi prea de ajuns. Acum ai foarte multe, venite de pretutindeni, și totuși nu te satură. Ce ai vrea mai bine? Să fii îndestulat în sărăcia ta, sau lihnit de foame în avuția ta? Mărirea e lacomă și-i expusă lăcomiei altora. Dacă ție nu ți-e nimic de ajuns, nici tu nu poți mulțumi vreodată lăcomia altora. „Cum să scap?” zici tu. Oricum. Amintește-ți câte încercări la nimereală ai făcut de dragul banilor, câte încercări trudnice de dragul măririlor. Îndrăznește să faci ceva și pentru liniștea ta sau, altminteri, va trebui să îmbătrânești în această agitaţie a procuraturilor și, mai târziu, a funcțiilor la Roma, în clocotul și în bătaia valurilor, mereu altele, de care nu a putut scăpa nimeni, oricât de cumpănit, oricât de potolit. Ce importanță are că tu vrei să trăiești liniștit? Rangul tău nu ți-o îngăduie. Ce va fi dacă și în viitor îi vei îngădui să crească? Cu cât succesul îți va fi mai mare, cu atât temerile vor spori.

Aș vrea în clipa asta să-ți amintesc de o vorbă a lui Mecena[2], vorbă adevărată, spusă pe când el însuși era în dârdora activității: „Înălțimile își detună singure creștetele”[3]. Mă întrebi în ce carte o spune? În cea care se intitulează Prometeu. Sensul este acesta: înălțimile munților au creștetele trăsnite de fulger. Ai prețui atât vreo mărire, dacă ar fi să vorbești atât de încâlcit?[4] Și totuși Mecena era un om dotat, care ar fi putut să ajungă un frumos exemplu de elocință romană dacă mărirea nu l-ar fi moleșit sau, mai bine zis, nu l-ar fi castrat de orice vlagă. Același sfârșit te așteaptă și pe tine, de nu vei strânge pânzele și nu vei trage la țărm, cum, de altfel, și el a vrut, dar prea târziu.

Cu vorba asta a lui Mecena puteam să mă socotesc plătit, dar, pe cât te cunosc, ai să-mi cauți pricină și ai să zici că nu îmi achit datoria în bani noi și buni. Lucrurile stând așa, va trebui să fac un împrumut la Epicur „înainte de a cerceta ce vei mânca și ce vei bea, să te uiți cu cine ai să mănânci și ai să bei, căci viața fără prieteni este ghiftuială de leu sau de lup”. Nu vei ajunge la țintă decât retrăgându-te din lume; altminteri nu vei avea la masă decât oaspeții pe care sclavul nomenclator[5] ți-i va alege din gloata clienților tăi. Greșește însă cine-și caută prietenul într-un atriu și-l pune la încercare la un banchet. Nu e nenorocire mai mare pentru un om ocupat și copleșit de treburi decât că socoteşte prieteni oameni cărora el nu le este și crede că serviciile făcute îi pot atrage prieteni când, de fapt, unii, cu cât îi sunt mai îndatorați, cu atât îl urăsc mai mult. Împrumută-i cuiva o mică sumă: ți-l faci datornic. Împrumută-i una mare: ți-l faci dușman. „Cum așa? Bunele noastre